La început mi-am spus, ca Scarlett O'Hara, că nu ştie ce simt pentru el. Şi, din cuvinte, am construit case şi punţi şi ţărmuri de mare. Nu m-au descurajat fricile lui încrustate în vîrste trecute. Şi am luptat să-i cuceresc încrederea. M-am îndîrjit să-i arăt cît de mult şi deşănţat îl iubesc, deşi nu-mi răspundea nicicînd cu dăruiri pe măsura speranţelor mele fără sfîrşit. L-am ademenit spre odihnă, spre lumină, spre [*****]ăţenie. Şi m-am lăsat dusă de dragoste cum s-a lăsat purtată de valuri Ofelia, în neştire.

În clipele alese în care a venit, m-am prăbuşit, sinucigaş, în cuprinderea braţelor lui fine, deşi ştiam că mă predau, necondiţionat, unei suferinţe fără liman.

După ere de luptă cu fantomele inimii lui învinse, am înţeles că, totuşi, singurul drept pe care mi-l pot cîştiga, într-o poveste cu prea mult trecut şi prea puţin noroc, e acela de a pleca. Am încercat să-mi pregătesc inima pentru marea şi trista evadare. Am plîns, pînă am inundat lumile. Şi mi-am însîngerat genunchii în faţa icoanelor, rugîndu-mă să-l uit. Noapte de noapte, am legănat, înaintea căderii în somn, gîndul că-mi voi trăi ziua de mîine cu mintea eliberată de imaginea lui. Şi-n fiecare dimineaţă, dragostea pentru el m-a trezit înaintea luminii.

Nici nu mai ştiu cînd am plecat, nici nu mai ştiu unde-am ajuns. Un timp, o vreme, m-am istovit în strădania de a părea indiferentă. Am trecut pe lîngă el, privindu-l cu ochi serbezi, mi-am pedepsit mîinile să nu mai deseneze cuvinte care să-i dea dreptul să creadă că nu l-am uitat. Exerciţiul indiferenţei l-am transformat în probă de supravieţuire. În toate gîndurile, l-am condamnat la moarte şi, o dată cu el, pe toţi cei care-mi aminteau de el. M-am proclamat văduvă, m-am declarat unică supravieţuitoare a unui cataclism din iubire. Am îndurat o singurătate implacabilă.

Trec anii peste noi şi nu ne mai putem scutura de zgura vechilor iubiri. Trudim nebuneşte la construcţii complexe şi nu mai ştim apoi să ieşim din labirintul ruinelor, atunci cînd truda ni se năruieşte, fără să ne rămînă nici măcar bucuria de-a fi construit cîndva, ceva. Şi-atunci, căutînd o salvare, ne alegem parteneri de ocazie, ne irosim în îmbrăţişări fără noimă, ne minţim că ţipătul de plăcere neîndrăgostită ar putea obloji memoria rănită. Uităm, de-a valma, vechile dureri, dar şi întîmplarea cumplită că avem o singură viaţă. Şi că, în ultimul vis pe care-l vom visa, (grăbit, disperat, printre lacrimi), nu va fi loc pentru amoruri de consum, nici pentru îmbrăţişările minţite. Doar pentru marile iubiri, chiar şi fără noroc, trăite pînă la sînge, pînă la prăsele, pînă la condamnarea la moarte.

Sursa

Iubita, asta nu e Alina pe care o stiu eu. A dat nostalgia in tine?sau e astenia de toamna. Pui frumos toate sunt scrise undeva si ce iti e scris in frunte iti e pus.Nu fi trista ca ce-i al tau e pus deoparte.

da, m-a lovit melancolia da' sper sa-mi treaca cat mai repede