15.11.2006

Era un rege spaniol care era tare mîndru de originea sa. Şi era cunoscut ca fiind foarte crud cu cei mai slabi. Într-o zi se plimba cu bătrînii săi sfetnici pe un cîmp din Aragona, unde tatăl lui căzuse într-o bătălie. Acolo întîlniră un sfînt care culegea un braţ de oase. “Ce faci?” întrebă regele. “Onoare Maiestăţii Tale,” spuse omul. “Cînd am aflat că regele Spaniei vine pe aici, am hotărît să găsesc oasele tatălui său pentru a i le da. Dar tot caut şi tot nu le găsesc. Sunt la fel ca cele ale ţăranilor, ale săracilor, ale cerşetorilor şi ale sclavilor.”

Coelho...Maktub

16.11.2006

Spune maestrul: “Propriul destin nu e aşa de uşor cum pare. Pentru nimic. Ar putea cere chiar şi acţiuni periculoase. Cînd vrem ceva, punem în mişcare energii puternice şi nu mai sîntem în stare să ascundem faţă de noi înşine adevăratul sens al vieţii noastre. Cînd vrem ceva, facem o alegere şi plătim preţul. Ar putea fi nevoie să abandonăm vechi obiceiuri, ne-ar putea creea probleme şi aduce dezamăgiri. Şi nu are importanţă cît de mare e preţul pentru că niciodată nu e la fel de mare ca cel pe care
l-am plăti pentru a nu fi trăit destinul nostru personal. Pentru că într-o zi vom privi în urmă şi vom vedea tot ce am făcut, şi ne vom asculta inima spunînd: “mi-am irosit viaţa.”
Crede-mă, asta e cea mai rea frază pe care ai putea auzi-o vreodată.”

Coelho...Maktub

17.11.2006


Un om venise la un tîrg ca să vîndă nişte vase. O femeie se apropie şi examinează marfa lui. Unele piese nu erau decorate, în timp ce altele aveau desene îngrijite. Femeia întreabă care este preţul vaselor. Spre surprinderea ei, i se spune că preţul este acelaşi. “Cum pot avea acelaşi preţ şi vasele colorate şi cele simple?” întreabă. “Cum poate fi evaluat la fel un vas care a necesitat mai mult timp şi mai multe eforturi pentru a fi realizat?” “Sînt un artist,” spune vînzătorul. “Pot vinde un vas pe care l-am făcut, nu frumuseţea lui. Frumuseţea este gratis.”


Un băiat conducea un Mercedes luxuos, cînd i se sparse o roată. În timp ce încearcă să o schimbe îşi dă seama că nu are cric. ‘Mda, o să mă duc la casa cea mai apropiată şi o să întreb dacă nu îmi pot împrumuta unul,” gîndeşte plecînd în căutare de ajutor. “Poate că persoana căreia îi voi cere ajutorul, văzînd maşina mea, îmi va cere bani ca să îmi dea cricul,” îşi spune. “Cu aşa o maşina, şi cu mine cerînd ajutor, îmi va cere pe puţin zece dolari. Poate chiar cincisprezece, pentru că ştie că am nevoie de cric. Ar putea profita şi să-mi ceară pînă la o sută de dolari.” Şi cu cît mergea, cu atît creştea preţul. Cînd ajunse la casa cea mai apropiată şi proprietarul deschise uşa, tînărul strigă: “Eşti un hoţ! Un cric nu merită atît de mult! Ţine-ţi-l sănătos !”
Care dintre noi poate spune că nu făcut niciodată la fel?


P. Coelho...Maktub

Acest mesaj a fost editat de lliliana: 17-11-2006, 09:19 AM

Cu mana pe inima, recunosc ca zilnic fac/gandesc una d'asta! Spre rusinea mea...

Un om si cainele lui mergeau de-a lungul unui drum. Omul admira
imprejurimile, cand deodata isi dadu seama ca nu mai este pe pamant, ci
in lumea celor drepti. Isi aduse aminte cum a murit si ca prietenul sau
necuvantator murise de cativa ani. Se mira si merse mai departe,
gandindu-se unde duce drumul pe care mergea. Dupa putin timp, ajunsera
la o stanca alba si inalta ce se intindea pe o parte a drumului. Parea
ca este facuta dintr-o marmura foarte fina. La capatul unui deal,
stanca
era impartita in doua de un arc care stralucea in lumina apusului. Cand
ajunse in fata arcului, vazu o poarta imensa iar strada pe care mergea
era

facuta din aur. Omul de indrepta spre poarta si in timp ce se apropia
vazu un
om care statea la un birou in fata intrarii.
Cand ajunse destul de aproape ii striga omului "Scuza-ti-ma, unde ma
aflu?"
"Acesta este Raiul, domnule" raspunse omul de la birou.
"Wow! Imi puteti da si mie niste apa, va rog?"
"Bineinteles. Intrati va rog, si o sa va aduca cineva apa imediat."
Omul de la poarta gesticula si poarta se deschise.
"Prietenul meu poata sa intre si el?" intreba calatorul si arata spre
cainele sau.
"Imi pare rau dle, nu aveti voie cu animale."
Calatorul se gandi o clipa si apoi se intoarse si isi continua drumul
pe care mergea impreuna cu cainele sau. Dupa o buna bucata de vreme si
dupa ce strabatu o distanta considerabila, ajunse la un drum noroios
care ducea spre o ferma, poarta fermei aratand ca si cum nu ar fi fost
niciodata inchisa. Nu erau garduri si cand se apropie vazu inauntru un
om
sprijinit de un copac, citind o carte.
"Scuza-ti-ma, aveti putina apa?" intreba calatorul.
"Da sigur, este o pompa chiar aici, intrati va rog."
"Dar prietenul meu, poate intra?"
"Cred ca este un castron langa pompa."
Calatorul intra impreuna cu cainele sau si gasi o pompa veche de mana
cu un castron langa ea. O umplu, bau pana se satura si apoi o dadu
cainelui sau. Dupa aceea, calatorul se indrepta catre omul care citea
in continuare o carte langa copac si il intreba "Cum se numeste acest
loc?"
"Acesta este Raiul", raspunse omul.
"Hmm, este destul de ciudat, omul de mai inainte mi-a spus de
asemenea ca acela este Raiul."
"Ahh, locul acela cu poatra de sidef si drumul pavat cu aur? Acela este
Iadul."
"Si nu va deranjeaza ca se folosesc de numele dvs?"
"Nuu, ne bucuram ca ei departajeaza oamenii, cei buni de cei care si-ar
lasa cel mai bun prieten un urma."

18.11.2006

Călugării Zen, cînd vor să mediteze, se aşează în faţa unei stînci şi spun: “Acum voi aştepta ca această stîncă să crească un pic.”
Spune maestrul: “ Fiecare lucru din jurul nostru este în continuă schimbare. În fiecare zi soarele străluceşte peste o lume nouă. Ceea ce numim rutină este o zi plină de noi propuneri si oportunităţi. Dar noi nu percepem că fiecare zi e diferită de celelalte. Astăzi, undeva, o comoară te aşteaptă. Poate fi un zîmbet, poate fi o mare victorie – nu are importanţă. Nimic nu e plictisitor, pentru că totul se schimbă constant. Plictiseala nu face parte din lume.
Poetul T.S. Eliot scrisa: “Mergi pe multe străzi, întoarce-te acasă la tine şi priveşte fiecare lucru ca şi cum ar fi prima dată.”

Coelho...Maktub

19.11.2006

“Există ceva mai important decît rugăciunea?” întrebă discipolul pe maestrul său. Maestrul îi spuse să mearga la un tufiş din apropiere şi să taie o ramură. Discipolul ascultă. “E încă viu tufişul?” întrebă maestrul. “Viu ca înainte,” răspunse discipolul. “Acum mergi şi taie-i rădăcinile,” spuse maestrul. “Dacă o să o fac, tufişul va muri,” spuse discipolul. “Rugăciunile sînt ramurile unui copac ale cărei rădăcini sînt credinţa,” spuse maestrul. “Aşadar poate fi credinţă fără rugăciune. Dar nu poate exista rugăciune fără credinţă.”

Coelho...Maktub

20.11.2006

“Maktub” înseamnă “Aşa a fost scris.” Arabii cred că “aşa a fost scris” nu ar fi o traducere prea bună, pentru că, deşi totul deja a fost scris, Dumnezeu are compasiune şi a scris totul doar pentru a ne ajuta.

Călătorul din poveste este la New York. Este în întârziere la o întâlnire, şi cînd pleacă de la hotel îşi dă seama că maşina sa a fost mutată de poliţie. Ajunge tîrziu la întâlnire, prânzul durează mai mult decît ar fi fost necesar, şi el se gîndeşte la amenda pe care trebuie să o plătească. O să fie o avere. Pe neaşteptate, îşi aminteşte de bancnota pe care o găsise pe stradă cu o zi în urmă, şi vede o oarecare ciudată legătură cu ce i se întîmplase dimineaţă.
“Cine ştie, poate că am găsit banii aceia înainte ca persoana care ar fi trebuit să-i găsească să fi avut posibilitatea. Poate am mutat bancnota din calea cuiva care într-adevăr avea nevoie. Cine ştie dacă nu am intervenit în ce a fost scris!
Simte nevoia să se elibereze de bancnotă, şi în acel moment vede un cerşetor aşezat pe trotuar. Îi dă rapid bancnota, şi simte că a readus un echilibru lucrurilor. “Aşteaptă o clipă,” spune cerşetorul. “Nu caut ajutor. Eu sînt poet şi vreau să-ţi citesc o poezie în schimb.” “ .....mda, alege una scurtă, pentru că mă grăbesc”. Cerşetorul răspunde “dacă eşti încă viu, este pentru că nu ai ajuns încă acolo unde ar trebui să fii.”

Coelho...Maktub

Despre frumusetea uitata a vietii
Andrei Plesu / Opinii-Jurnalul National


Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop.
Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada.
Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta.
Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.
Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta.
Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

July...aproape ca nu mai pot sa respir...ce extraordinar...Am citit cu sufletul la gura...spendid...fara cuvinte.

21.11.2006

Un dresor de animale de la circ poate îmblînzi foarte uşor elefanţii folosind un truc foarte simplu: cînd animalul este încă pui îi leagă un picior de un trunchi de copac. Nu contează cît de mult se zbate, micul elefant nu este în stare să se elibereze. Încet, încet, se obişnuieşte cu ideea că trunchiul de copac este mai puternic decît el. Cînd devine adult, cu o forţă uriaşă, oricine îi poate înnoda o funie de picior şi lega chiar şi de un arbust. Nici măcar nu va mai încerca să se elibereze. Picioarele noastre, ca şi cele ale elefanţilor, sînt deseori împiedicate de noduri fragile. Şi dacă, de cînd eram copii ne-am obişnuit cu rezistenţa trunchiului de copac, nici măcar nu încercăm să luptăm. Fără a realiza că un simplu act de curaj este tot ce trebuie pentru a ne găsi libertatea.

Coelho...Maktub

liliana, multumim

22.11.2006

Noi toţi vedem că trebuie să îndeplinim anumite acţiuni, să facem anumite lucruri, să rezolvăm probleme, să fim disponibili pentru ceilalţi. Încercăm tot timpul să planificăm ceva, să concludem ceva, să descoperim un al treilea “ceva”. Nu este nimic greşit în toate astea – pînă la urmă aşa construim şi modificăm lumea.
Dar şi actul Adoraţiei face parte din viaţă. Pentru a ne opri din cînd în cînd, pentru a fugi de noi înşine şi să rămînem în linişte în faţa Universului.
Pentru a îngenunchia, trup şi suflet. Fără să cerem nimic, fără să mulţumim pentru ceva.
Doar pentru a simţi căldura iubirii care ne înconjoară. În acele momente se pot dezlănţui lacrimi neaşteptate – lacrimi nici de bucurie, nici de tristeţe.
E un dar.
Lacrimile purifică sufletul tău.


Un abate povestea cum Abatele Iosif se rugase atît de mult încît nu mai avea nimic de care să se preocupe – pasiunile lui fuseseră învinse.
Aceste cuvinte ajunseră la urechile unuia dintre înţelepţii de la mănăstirea Sceta, care îi chemă pe novici la cină.
“Poate că aţi auzit că abatele Iosif nu mai are nici un fel de tentaţii de depăşit,” spuse. “Absenţa eforturilor slăbeşte sufletul. Să ne rugăm ca Domnul nostru să trimită o tentaţie puternică abatelui Iosif. Şi dacă va fi în stare să reziste aceleia, să cerem încă una, şi apoi încă una. Şi cînd va fi în plină luptă pentru a rezista tentaţiilor, să ne rugăm ca el să nu mai spună niciodată “Doamne, alungă diavolul acesta”. Să ne rugăm să insiste în a cere: “Doamne, dă-mi forţa să înving acest rău.”


Coelho...Maktub

23.11.2006

July...nu-ti mai spun ca textul asta este deja..."Reportaj cu Dumnezeu", e intre primele plasate...esti o scumpa oricum...

Discipolul spuse maestrului său: “Am petrecut mare parte a zilei gîndind ce nu ar fi trebuit să gîndesc, dorindu-mi ce nu ar fi trebuit să-mi doresc şi făcînd planuri ce nu ar fi trebuit făcute.“ Maestrul îl invită pe discipol să facă o plimbare în pădurea din spatele casei.
De-a lungul drumului îi arătă o plantă şi ceru discipolului să-i spună dacă îi ştie numele.
“Belladonna” (femeie frumoasă), spuse discipolul. “Poate ucide pe oricine îi mănîncă frunzele.” ” Dar nu poate ucide pe nimeni care doar o admiră”, spuse maestrul.
”La fel, dorinţele negative nu pot face rău atîta timp cît nu te laşi sedus.”

Coelho...Maktub