24.11.2006 ...o luna pana la Ajunul Craciunului

Michelangelo a fost întrebat o dată cum face să creeze opere atît de minunate. “E foarte simplu,” răspunse. “Cînd privesc un bloc de marmură, văd lucrarea în el. Tot ce trebuie să fac e să dau la o parte ceea ce nu îi aparţine. Există o operă pentru fiecare dintre noi pe care sîntem destinaţi să o împlinim. Acesta este punctul central al vieţii, şi - nu are importanţă cît încercăm să ne păcălim – ştim cît e de important pentru fericirea noastră. De obicei, opera aceasta este acoperită de ani de frică, vină şi nehotărîre. Dar dacă hotărîm să îndepărtăm acele lucruri care nu ne aparţin, dacă nu avem îndoieli asupra capacităţilor noastre, putem merge înainte cu misiunea care este destinul nostru. Acesta este unicul mod de a trăi cu onoare.”

Coelho...Maktub

25.11.2006

Maestrul spuse: “Cînd simţim că a venit momentul schimbării, începem - inconştient- să derulăm filmul de la capăt, pentru a revedea fiecare înfrîngere suferită pînă atunci . Şi, cu siguranţă, cu cît creştem, numărul momentelor dificile creşte. Dar, în acelaşi timp, experienţa ne dă acţiunile cele mai bune pentru a depăşi acele înfrîngeri, şi pentru a găsi calea care ne permite să mergem înainte. Trebuie să derulăm şi al doilea film din arhiva noastră mentală. Dacă privim doar pelicula înfrîngerilor noastre, rămînem paralizaţi. Dacă privim doar pe cel al succeselor, sfîrşim prin a crede că sîntem mai înţelepţi decît sîntem în realitate. Avem nevoie de ambele benzi.”

Coelho...Maktub

26.11.2006

Cît de absurde „sacrificii" facem fiecare dintre noi, jertfind neantului şi somnului atîtea intenţii, atîtea gînduri, atîta generozitate! Nu mă gîndesc acum la „lucrurile mari", bunăoară la viaţa noastră, din care nu facem aproape niciodată un lucru desăvîrşit; sau la „tinereţea" noastră, pe care nu o ardem pînă la incandescenţa finală, ci o consumăm pe-ndelete, sacrificînd nimicniciei cele mai patetice ceasuri de dragoste, deznădejde, contemplaţie sau melancolie.
Mă gîndesc însă la un lucru mai modest: la anumite gînduri pe care nu le ducem pînă la capăt, la anumite poeme pe care nu le scriem. Sînt zile cînd — cum să spun?! — simt că se deschid cerurile deasupra mea, atît de limpezi îmi apar rosturile Lumii şi ale omului. Şi totuşi, zilele acestea se consumă ca orice altă întîmplare. Nu păstrez nimic, nu definesc nimic pentru mine sau pentru alţii. Am, atunci, senzaţia plenitudinii mele şi siguranţa că niciodată nu mă voi mai îndoi de ceea ce am cucerit şi am dezlegat atunci. Dar toate acestea trec, se consumă. Rămîn foarte puţine „gînduri" şi foarte vagi. Am „sacrificat" atîtea ceasuri norocoase nimicniciei. în loc să definesc, să precizez, să însemn nuanţele, amănuntele — mă mulţumesc cu cîteva cuvinte notate în fugă, pe o filă de carnet, cuvinte care în acea clipă de plenitudine mi se par suficiente ca să-mi „păstreze" gîndul, dar care, în realitate, sînt neîndestulătoare chiar să-l amintească.
Fireşte, un lucru gîndit o dată pînă la capăt, o analogie sau o corespondenţă descoperită, o „intuiţie" mai mult sau mai puţin personală — toate acestea nu se „pierd" cu desăvîrşire. Le regăsim, uneori cu surprindere, după o săptămînă, după un an; într-o conversaţie, într-o lectură, într-un peisaj. Dar toată problema nu este să „păstrezi" aproximativ un gînd — ci să-l duci mai departe şi să-l formulezi cu cît mai multă rigurozitate.
Cred însă că un imens număr de pagini geniale au fost „sacrificate" neantului; că foarte multe cărţi care puteau fi scrise n-au fost nici măcar începute. Cred, într-un cuvînt, că fiecare mare scriitor al lumii a „sacrificat" cel puţin un fragment genial neantului, refuzînd să formuleze un gînd sau să însemne o poemă hărăzită într-un ceas de plenitudine.

Mircea Eliade - Fragmentarium

27.11.2006

Infarctul mi-a lămurit, cel puţin, două lucruri. Pe de o parte, am înţeles că sunt împrejurări în care egoismul e firesc. De patru luni, mă gândesc doar la speranţa că voi depăşi cu bine această vară. Pe de altă parte, e prima oară, cred, că-mi înţeleg eşecurile. Până acum, n-am avut niciodată tăria de a recunoaşte că destinul meu a fost decis de defectele mele.
Înaintea recapitulărilor la care m-am văzut obligat, strângeam note pentru un roman. Mă ispitea o replică a trândavului Sybaris din legendă; un Asybaris aproape „metafizic”, cu praf adus de vânt dintr-un deşert misterios, şi visând o mare unde ar fi fost aruncată ― se zice ― cenuşa zeilor morţi. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această ficţiune într-o realitate paralelă. Am renunţat la roman. Aveam, acum, alte griji. Dar, la un moment dat, m-am pomenit amestecând praful din Asybaris în problemele mele. Poate, fiindcă, uneori, oboseam să zic, continuu, „eu”?
E posibilă şi altă explicaţie. Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― aş numi-o „secretă”. Prin „viaţă secretă” înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconştientul ― şi unde nu ne putem minţi. În viaţa publică şi în viaţa particulară, am găsit o soluţie defensivă, fie şi rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poţi apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această „viaţă de dincolo de oglindă” e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi.

24 august 2000
Octavian Paler - Deşertul pentru totdeauna

28.11.2006

Călătorul era la petrecerea de celebrare a Sfîntului Ioan, între corturi, întreceri, arcaşi şi mîncare ţărănească. La un moment dat un clown începu să îi imite gesturile. Lumea rîde, chiar şi călătorul rîde şi îl invită pe clown să bea o cafea cu el. “Fii viu!” spuse clownul. “Dacă eşti viu, trebuie să mişti braţele, să sari, să faci zgomot, să rîzi şi să vorbeşti cu oamenii. Pentru că viaţa este opusul morţii. Să mori înseamnă să rămîi mereu în aceeaşi poziţie. Dacă eşti prea liniştit nu trăieşti.”

Coelho...Maktub

29.11.2006

Jonglerul se opreşte în mijlocul pieţii, scoate trei portocale şi începe să le rotească în aer. Lumea se adună în jurul lui şi se minunează de graţia şi eleganţa mişcărilor sale. “Aşa merge şi viaţa, mai mult sau mai puţin,”spune cineva acolo, lîngă călător. ”Avem întotdeauna cîte o portocală în fiecare mînă şi una în aer. Dar cea care e în aer face diferenţa. A fost lansată cu abilitate şi experienţă dar îşi urmează propriul curs. La fel ca şi jonglerul, lansăm un vis în lume, dar nu avem întotdeauna control asupra lui. În acel moment trebuie să ştii cum să te laşi în mîna Domnului – şi să ceri ca, la momentul cuvenit, visul să-şi urmeze cursul lui corect şi să cadă, împlinit, în mîinile tale.”

Coelho...Maktub

30.11.2006

Într-o seară maestrul se adună cu discipolii şi le ceru să facă un foc ca să stea de vorbă împreună.”Călătoria spirituală e ca un foc care arde în faţa noastră,” spuse. “Un om care vrea să aprindă focul trebuie să suporte fumul care-i îngreunează respiraţia şi-l face să lăcrimeze. Aşa e redescoperită credinţa lui. Oricum, odată ce focul a fost aprins din nou, fumul dispare, iar flăcările luminează toate lucrurile din jurul lor –
dîndu-le căldură şi linişte.”
“Dar dacă altcineva aprinde focul pentru el?” întrebă unul din discipoli. ”Şi dacă cineva ne ajută să evităm fumul ? “
“Dacă cineva face asta, este un fals maestru. Un maestru în stare să ducă focul oriunde doreşte şi să-l stingă de cîte ori are chef. Şi, din moment ce nu a învăţat pe nimeni să aprindă focul, e ca şi cum i-ar lasă pe toţi în întuneric.”

Coelho...Maktub

01.12.2006

Un pustnic bătrîn fu invitat la curtea celui mai puternic rege al acelor vremuri.
“Invidiez un om sfînt care se poate mulţumi cu atît de puţin,“ spuse regele. “Eu invidiez pe Maiestatea Voastră, care se poate mulţumi chiar şi cu mult mai puţin decît am eu,” răspunse pustnicul.
“Ce vrei să spui? Întreagă ţara aceasta îmi aparţine,” spuse regele jignit. “Exact,”spuse călugărul. ”Eu am muzica sferelor celeste, am rîurile şi munţii din toată lumea. Am luna şi soarele, pentru că eu îl am pe Dumnezeu în inima mea. Maiestatea Voastră, însă, nu aveţi decît regatul”.

Coelho-Maktub

numai cat vad mata asta nebunatica mor de ras. acum ma distrag cu mesajele tale.

02.12.2006

Spune maestrul: “Închide ochii. Sau chiar cu ochii deschişi, imaginează-ţi următoarea scenă: un stol de păsări în zbor. Acum spune-mi cîte păsări reuşeşti să vezi: cinci? unsprezece? şaisprezece?“ “Indiferent care ar fi răspunsul – şi e greu ca cineva să pretindă că ştie cîte păsări a reuşit să vadă – un lucru devine mai mult decît clar în acest mic experiment. Poţi imagina stolul de păsări, dar numărul lor e dincolo de controlul tău. Şi totuşi scena era curată, bine definită, exactă. Trebuie să existe un răspuns la întrebare. Cine a hotărît cîte păsări ar fi trebuit să apară în scena imaginată ? Nu tu.”

Coelho...Maktub

03.12.2006

În Roma antică, nişte prezicătoare cunoscute ca Sibile scriseră nouă cărţi care ar fi prezis viitorul imperiului Roman. Duseră cărţile la Tiberiu.
“Cît costă ?” întrebă împăratul roman. “O sută de monezi de aur,” răspunseră Sibilele.Tiberiu mînios le alungă din faţa ochilor. Sibilele arseră trei dintre cărţile lor şi se întoarseră la Tiberiu.
“Costă tot o sută de monezi de aur,” îi spuseră lui Tiberiu. El rîse şi le refuză: “De ce ar trebui să plătesc şase cărţi la fel cît costau nouă?” Sibilele arseră încă trei cărţi şi se întoarseră cu cele trei rămase. “Preţul este tot o sută de monezi de aur,” spuseră. Tiberiu, măcinat de curiozitate, decise să plătească. Dar nu fu în stare să citească decît o parte a viitorului imperiului său.
Spune maestrul: “ E important în viaţă să accepţi cînd ţi se oferă ocazia.”

Coelho...Maktub

04.12.2006

Spune maestrul: “Decizie. Acest ceva pentru care lumea a fost suspicioasă vreme îndelungată. Cîte sînt lucrurile pe care sîntem incapabili să le facem din lipsă de hotărîre, şi cîte pentru că sînt riscante? Un exemplu de lucru greşit interpretat ca “lipsă de hotărîre”:
a vorbi cu necunoscuţii. Fie o conversaţie, un simplu contact sau un salut, foarte rar vorbim cu necunoscuţii. Şi spunem întotdeauna că e mai bine aşa. În acest fel sfîrşim prin a nu fi de ajutor şi a nu fi ajutaţi de Viaţă. Distanţa ne face să părem importanţi şi siguri de noi înşine. Dar, de fapt, nu permitem ca vocile îngerilor noştri să se manifeste prin cuvintele celorlalţi .

Coelho...Maktub

05.12.2006

O, sancta simplicitas? În ce simplificare şi falsificare ciudată trăieşte omul! Nu conteneşti să te minunezi din momentul când ochii ti s-au deprins să vadă acest miracol! Cât de bine am reuşit să facem totul din juru-ne limpede şi liber şi facil şi simplu! cum am ştiut să îngăduim simţurilor noastre să vagabondeze în toate cele superficiale, iar gândirii noastre să-i inspirăm o dorinţă divină de salturi zburdalnice şi raţionamente false! - Cât de bine ne-am priceput de la bun început să ne păstrăm ignoranţa, pentru a ne bucura de o libertate, de o lipsă de griji, de o imprudenţă, de un zel şi de o bucurie de a trăi aproape de necrezut, pentru a ne bucura de viată! şi numai pe această temelie de acum stabilă şi granitică a ignoranţei s-a putut construi până acum ştiinţa, voinţa de a şti bazându-se pe o altă vrere cu mult mai puternică, voinţa de a nu şti, voinţa de incertitudine, de neadevăr! Iar această vointă nu era contrariul celei dintâi, ci forma ei cea mai rafinată! Nici măcar limbajul, aici precum şi în altă parte, nu s-a putut dezbăra de grosolănia sa, continuând să glăsuiască de contrarii acolo unde era vorba doar de gradaţii şi de o anumită fineţe a nuanţelor; de asemenea, tartuferia învederată a moralei, care a devenit acum într-un mod invincibil „carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru“, a denaturat până şi cuvintele din gura noastră, a cunoscătorilor: ici şi colo observăm şi ne amuzăm că de-a dreptul ştiinţa este cea care caută să ne retină mai cu osârdie în acest univers simplificat, completamente artificial, lustruit şi falsificat pentru uzul nostru, căci de voie, de nevoie, ei îi place eroarea, fiind în viaţă - îi e dragă viaţa!

Friedrich Nietzsche...Dincolo de Bine şi de Rău

06.12.2006

LA MULTI ANI NICOLETA SI NICOLAE

In asteptarea Craciunului


Povestea Sfantului Nicolae

In fiecare an, pe 6 Decembrie, crestinatatea sarbatoreste pe unul din cei mai insemnati sfinti ai ei. Ca semn al puterii si harului sau divin, in aceasta preafericita zi, o particica din moastele Sfantului Nicolae, anume chiar mana sa dreapta, daruita de voevodul Mihai Viteazul Bisericii „Sfantul Gheorghe-Nou” din Bucuresti, devine placut mirositoare si facatoare de minuni

Copilul batran

In cetatea Patara, din provincia Lichia, pe pamantul sfant al Cappadociei bizantine, vedea lumina zilei pruncul Nicolae, in cel de-al treilea veac al primului mileniu crestin, cand dreptcredinciosii inca traiau pe vremea prigoanei impotriva invataturilor lui Hristos.
Parintii sai, Teofan si Niona, l-au botezat cu acest nume ales, despre care „Patericul” spune ca se talcuieste „biruitor de popor”. In aceeasi perioada si in aceeasi provincie se nasteau alti doi straluciti teologi si parinti bisericesti, pomeniti cu cinste in calendarul ortodox: Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Ioan Gura de Aur. Toti trei, impreuna cu Sfintii Imparati Constantin cel Mare si mama sa, Elena, vor scoate crestinismul din catacombe la lumina zilei.
Traditia povesteste ca, la venirea pe lume a copilului Nicolae, trei stele mari ar fi stralucit cu neobisnuita putere pe cer, inchipuind semnul Preasfintei Treimi. De a doua zi, mama si tatal sau n-au mai cunoscut impreunarea trupeasca, dedicandu-si intreaga viata unicului lor fiu, incredintati ca nu este cu putinta a se mai naste in familia lor o odrasla la fel de dorita si de ocrotita de Dumnezeu. Primul semn al acestui adevar l-a aratat baiatul chiar de la cea dintai spalare, cand s-a ridicat in picioare din apa scaldatorii de lemn, uimindu-si peste masura parintii. Traditia bisericeasca istoriseste ca pruncul a supt numai de la sanul drept al mamei sale, pentru luare-aminte ca va fi pomenit in randul dreptilor, dar niciodata in zilele de miercuri si vineri de peste saptamana, ceea ce dovedea ca sfantul de mai tarziu avea sa fie un mare postitor, cum s-a si adeverit.
Pe masura ce crestea numarul anilor, sporeau cu repeziciune atat intelegerea, cat si obiceiurile cele bune ale baiatului, astfel incat, la varsta invataturii, Nicolae ajunsese „la multa si neobisnuita intelepciune”. Acelasi „Pateric” pomeneste cuvinte miraculoase de lauda pentru cresterea sfantului, inca inainte de a i se duce vestea in intreaga crestinatate. „Deci, facandu-se desavarsit in cuvantul invataturii, s-a aratat desavarsit si in lucrul vietii, caci se abatea de la prietenii desarte si de la vorbe nefolositoare, ferindu-se din calea femeilor si de petrecerea cea lumeasca. Mai intai copilul, mai apoi tanarul, imbunatatit si curat, ardea cu duhul si slujea Domnului cu frica, incat nu se vedea la dansul nici un fel de narav tineresc, ci numai obiceiurile omului batran. Caci, precum omul batran, daca are obiceiul celor tineri, este luat in ras, tot asa si tanarul, daca are naravul barbatului batran, se cinsteste de toti cu mirare, caci sunt nepotrivite tineretile pentru batranete, dar cinstite si frumoase sunt batranetile in tinerete...” Copilul batran devenea tanarul intelept si barbatul sfant!

Cele dintai minuni

Inca din primii ani ai indelungatei sale vieti, Nicolae s-a lasat cuprins de o mila pustiitoare fata de aproapele sau, fie copil, fie varstnic, fie pagan nebotezat, fie crestin. Sfanta traditie bisericeasca pomeneste ca, intr-o dimineata, plecand Nicolae in cetate, de mana cu mama sa, cei doi au nimerit intr-o imbulzeala de oameni, pe o straduta ingusta, podita cu piatra. Mama si fiul au descoperit cu tulburare ca o fetita cazuse pe fereastra si se zdrobise de caldaram. Chipul ei frumos si palid era brazdat de un fir de sange, ce se scurgea din coltul gurii. Alaturi, ingenuncheat, plangea amarnic tatal copilei, cuprins de o jale fara de margini. Pe neasteptate, micul Nicolae s-a aplecat asupra fetitei si a sarutat-o, sub privirile uimite ale celor adunati in jur. La putine clipe, copila a deschis ochii, clipind des, apoi s-a ridicat in capul oaselor, pe patul de piatra al strazii, sculandu-se din moarte, ca si cand s-ar fi trezit din somn. Multimea uluita a inceput sa strige, in timp ce Nicolae si-a luat mama de mana si s-a indepartat. Cand cei doi s-au apropiat de capatul strazii, fetita inviata i-a ajuns din urma, fugind dupa ei. Copila l-a imbratisat pe baiatul cel fermecat, sub privirile inlacrimate ale mamei. In doar cateva clipe, multimea s-a talazuit spre ei, in frunte cu tatal fetitei salvate. „Cine esti, ca sa-ti pot multumi?!”, a exclamat micuta, care nu mai avea nici o urma de lovire pe trup. „Nicolae este numele meu”, a raspuns copilul, „dar nu mie trebuie sa-mi multumesti, ci lui Dumnezeu, iar aceasta nu o poti face decat daca te botezi impreuna cu familia ta...” Tatal fetitei a jurat ca va face acest lucru chiar a doua zi. La putin timp dupa aceasta intamplare minunata, intr-o duminica, Nicolae si parintii sai au mers la singura biserica crestina ce exista in cetate pentru a participa la slujba. Dupa incheierea Liturghiei, la iesirea din lacasul sfant, cei trei au intalnit un alai de copii sarmani care se rugau de un negustor sa le dea de pomana cateva bomboane din cele pe care le transporta cu o caruta, spre a fi vandute la pravalia sa. Lipsa de milostivire a omului l-a induplecat pe tatal lui Nicolae sa-i plateasca o punga de bomboane, pe care a daruit-o copiilor. Dar dulciurile erau neindestulatoare si multi dintre sarmani au inceput sa planga cand au vazut ca lor nu le ramane nimic. Nicolae s-a intristat de mila lor. Dupa intoarcerea acasa, a ingenuncheat in fata icoanei Mantuitorului, in camera lui, si s-a rugat toata dupa-amiaza si seara, pana la culcare, cu lacrimile siroindu-i pe obraji, fara sa manance si fara a fi intrerupt de parinti. A doua zi, s-a intins vestea ca se petrecuse cea mai mare minune din istoria cetatii Patara. Dis-de-dimineata, in toate casele crestinilor, copiii isi aflasera incaltarile pline cu dulciuri si felii de cozonac!

Arhiereul

In primii ani ai adolescentei, unchiul lui Nicolae, care era episcop al locului, vazand sarguinta si credinta nepotului sau, l-a chemat pe calea preotiei. Parintii si-au dat binecuvantarea, iar fiul a plecat cu bucurie la invatatura celor bisericesti. Atata ravna si sfintenie vedea unchiul la nepot, incat, peste cativa ani, cand l-a hirotonisit preot, a tinut slujba in piata publica din cetate, dupa care a rostit o scurta cuvantare in fata oamenilor adunati acolo. Episcopul l-a daruit pe Nicolae multimilor, in haine preotesti, cu o urare impresionanta: „O, fericita este turma care se va invrednici a avea pe acest pastor!” Cu adevarat, ucenicul a pazit juramantul credintei, incepand pastorirea sufletelor ce le-a primit in grija, cu blandete si cu multa iubire. Au urmat anii cucernici in care sfantului i-a crescut vestea in intreaga Cappadocie, dupa cum „Patericul” scrie: „Multe, mari si preaslavite minuni a facut Sfantul Nicolae! Orbilor le-a dat vederea, surzilor le-a daruit auz, schiopilor - umblare, bolnavilor - tamaduire, saracilor - alinare, cu o putere intocmai cu cea a apostolilor...”
La moartea parintilor sai, care au trecut la cele vesnice in aceeasi zi, sfantului i-a ramas drept mostenire o mare avere, caci familia sa era instarita. Dar Nicolae, care ajunsese la rangul bisericesc de ierarh, a impartit toata agoniseala mostenita saracilor din cetate, dupa care a dat de stire credinciosilor ca va pleca intr-o lunga calatorie pe mare, la Locurile Sfinte. Nici ierarhul si nici credinciosii sai din cetatea Patara nu stiau ca nu se vor mai revedea vreodata... In calatoria ce a urmat, Sfantul Nicolae a savarsit una dintre cele mai mari minuni din indelungata sa viata. Inainte de a ajunge in portul Alexandria, corabia, in care se aflau mai multi oameni, a fost lovita de o puternica furtuna, cu vanturi naprasnice si valuri cat casa. In fata crestinilor inspaimantati, sfantul a ingenuncheat pe punte si s-a rugat, dupa care a vorbit cu glas tare stihiei. Spre uluirea celor de fata, furtuna s-a domolit, cum facuse altadata Insusi Mantuitorul Hristos!

Calea fara intoarcere

Ajuns cu bine la Ierusalim, dupa ce a traversat desertul Sinaiului, sfantul a urcat pe Golgota si a ingenuncheat, plangand la locul Rastignirii lui Iisus. Aici a avut o vedenie suprafireasca, pe care a povestit-o, mai tarziu, Sfantului Metodie, Patriarhul Constantinopolului, iar acesta a scris-o, pentru a ramane spre luare-aminte urmasilor. „Intr-o strafulgerare de lumina, Sfantul Nicolae a vazut aievea pe Mantuitorul nostru intru slava, stand aproape de dansul si dandu-i Sfanta Evanghelie, iar de partea cealalta a vazut pe Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, punand pe umerii sai omofor arhieresc. Atunci s-a auzit o voce ca de tunet, ce i-a spus asa: „Mergi inapoi in Lichia, dar calea ta este fara intoarcere, caci sufletele crestinilor din mitropolia Mira au ramas fara pastor. Acolo va fi sfarsitul zilelor tale!”„ Sfantul ierarh Nicolae a ascultat porunca si s-a intors in Cappadocia, calatorind tot pe mare, dar s-a oprit in cetatea Mirei. De cum a sosit acolo, s-a grabit la catedrala mitropolitana, pentru a aprinde o lumanare in semn de multumire Celui de Sus, ca l-a ajutat sa ajunga cu bine pe uscat. Cand a intrat in catedrala, un batran in straie preotesti i-a facut semn sa se apropie. „Care e numele tau, crestine?”, l-a intrebat acela. „Nicolae”, a raspuns sfantul. „Esti preot?”, l-a mai intrebat batranul. „Sunt ierarh din Patara, caci m-am nascut tot aici, in Lichia”. Atunci batranul s-a inchinat si l-a strans in brate pe sfant, cu ochii umeziti de lacrimi. Apoi a marturisit: „Laudat fie numele tau, Doamne, caci necunoscute si minunate sunt caile Tale! Bine ai venit, frate! Eu sunt Ghenadie, arhiereul soborului de preoti. Dupa moartea episcopului nostru, intregul sobor, ca si mine, te-a vazut venind in vis, iar o voce ne-a spus cum te cheama, ce rang preotesc ai si de unde esti. Aceeasi voce mi-a spus ca te voi intalni aici, in sfantul lacas. Te astept de aproape o luna, frate! Vino! Te asteapta si soborul sa te urcam in scaunul episcopal...”

Portretul unui sfant

In lungul sir al anilor ce au urmat, sfantul a mai facut multe si laudate minuni, ducandu-i-se vestea in toata lumea. In timpul Imparatilor Diocletian si Maximian, sfantul a fost chiar intemnitat, dar nu si-a pierdut niciodata curajul si credinta. Dupa aflarea Sfintei Cruci de catre mama sa, Elena, noul imparat Constantin cel Mare a daruit libertate crestinilor pentru totdeauna. El l-a scos din temnita pe Sfantul ierarh Nicolae si l-a chemat la Niceea, la cel dintai Sinod Ecumenic, unde s-a intalnit, pentru prima oara, cu Sfintii Parinti Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare, care i-au pastrat o amintire de nesters. Portretul pe care i l-a zugravit, in putine cuvinte, Sf. Ioan Gura de Aur, a ramas ca un testament pentru urmasi: „Fata lui blanda stralucea cu o putere mai presus de fire. Avea intelepciunea lui Moise, darzenia prorocului Ilie si credinta Sfantului Apostol Petru. Doar vederea lui aducea mult folos celor care priveau spre dansul. Iar cei care se atingeau de vesmintele sale aflau alinare pe loc, din orice obida, si se tamaduiau indata!”
La o varsta foarte inaintata, „marele placut al lui Dumnezeu” - asa cum il numeste „Patericul” - si-a savarsit cu bine vremelnica sa trecere pe acest pamant, mutandu-si sufletul la cele vesnice, in Imparatia Celui pe care L-a slujit ca un adevarat luptator neobosit. In a sasea zi a lunii decembrie, trupul sau a fost depus in catedrala mitropolitana din Mira Lichiei. „Atat de senin si luminos era chipul sau, incat parea ca doarme. Atat de mult mir placut mirositor izvorau vesmintele sale, incat crestinii il adunau in vase si il duceau acasa, unde ii vindecau pe cei bolnavi sau demonizati”, sta scris, spre pomenire, in „Viata celui intre sfinti, Parintele nostru, Sfantul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, Facatorul de Minuni”.

Epilog

Sfantul nu a fost inmormantat niciodata, caci atat de mari se dovedeau sfintenia ramasitelor sale pamantesti si minunile pe care le savarseau, incat crestinii nici nu au indraznit sa-i ingroape trupul! La putin timp dupa incetarea sa din viata, Sfantul Ierarh Nicolae a fost canonizat, si astazi, dupa saisprezece veacuri, el este praznuit atat de Biserica Ortodoxa, cat si de cea Catolica. Din pacate, navalirile pagane de mai tarziu au profanat moastele sfantului, sfartecandu-i trupul. In anul 1600, Mihai Viteazul a primit in dar de la Cardinalul din Bari, cu doar cateva luni inainte de uciderea sa, mana dreapta a Sf. Nicolae. Domnitorul a daruit-o cu evlavie Bisericii „Sf. Gheorghe-Nou”, care, pe atunci, era cea mai mare manastire din targul Bucurestilor. De patru sute de ani, aceasta particica din moastele sfantului odihneste in acelasi loc, savarsind nenumarate minuni. Alte parti din nepretuitele moaste ale Sfantului Nicolae se afla risipite acum prin catedrale din Grecia, Italia si Franta, dar sufletul sau se roaga, in Imparatia lui Dumnezeu, pentru crestinii din intreaga lume.

MARIUS PETRESCU

07.12.2006

Un om se plimbă într-un sătuc pe o ploaie torenţială şi vede o casă arzînd. În timp ce se apropie, vede un om înconjurat de flăcări aşezat în camera de zi. “Hei, casa ta e în flăcări!” strigă călătorul. “Ştiu,” răspunse omul. “Atunci de ce nu ieşi?” “Pentru că plouă,” spuse. “ Mama mea mi-a spus întotdeauna că pot face pneumonie dacă ies afară în ploaie.”
Comentariul lui Zao Chi la poveste este: “Înţelept e omul care poate abandona o situaţie atunci cînd e forţat să o facă.”

Coelho...Maktub

08.12.2006

Un om pios se trezi într-o zi pe neaşteptate deposedat de toate bunurile sale. Ştiind că Dumnezeu l-ar fi ajutat într-un fel, începu să se roage: “Doamne, ajută-mă să cîştig la loterie,” ceru. Se rugă ani în şir dar rămase sărac. Într-o zi muri iar pentru că fusese foarte devotat, merse direct în paradis. Cînd ajunse acolo, refuză să intre. Spuse că trăise toată viaţa după învăţăturile religioase, dar că Dumnezeu nu I-a permis niciodată să cîştige la loterie. “Tot ce ai promis a fost o minciuna,” spuse omul dezgustat. “Am fost întotdeauna gata să te ajut să cîştigi,” răspunse Domnul. “Dar oricît aş fi vrut să o fac, tu nu ai cumpărat niciodată biletul de loterie.”

Coelho...Maktub

09.12.2006

La un prînz, o persoană sparge un pahar. O alta spuse: “E semn de noroc.” Toţi comesenii cunoşteau această credinţă. Dar un rabin care era acolo întrebă: “De ce este semn de noroc?” “Nu ştiu,” spuse soţia călătorului. “Poate că e un vechi mod de a evita stînjeneala oaspetelui.” “Nu, nu asta este explicaţia,” spuse rabinul. “Unele tradiţii ebraice spun că orice om are o anumită cantitate de noroc pe care-l poate folosi în cursul vieţii sale. Fiecare poate cîştiga dobînda la această cotă dacă foloseşte propriul noroc doar la lucruri care îi servesc cu adevărat – altfel îşi poate irosi norocul. Noi evreii spunem “Noroc” cînd cineva sparge un pahar. Dar înseamnă: “ E bine că tu nu ţi-ai folosit norocul pentru a încerca să eviţi să se spargă acel pahar. Acum îl poţi folosi pentru lucruri importante.”

Coelho...Maktub