10.12.2006

Ajunul Crăciunului, călătorul şi soţia sa fac bilanţul anului care se apropie de sfîrşit. În timpul cinei la singurul restaurant dintr-un sat din Pirinei, călătorul începu să se lamenteze de ceva care nu mersese aşa cum îşi imaginase că ar fi trebuit să meargă. Soţia lui privi pomul de Crăciun din restaurant. Călătorul crezu că ea nu mai era interesată de discuţie şi schimbă subiectul: “Nu-s drăguţe luminile acelea?” întrebă.
“E adevărat,” răspunse soţia. “Dar dacă te uiţi cu atenţie, prin mulţimea de beculeţe este unul ars. Mi se pare că în loc să vezi anul care trece ca o mulţime de binecuvîntari care-l iluminează, te fixezi pe singurul beculeţ care nu luminează nimic.”

Coelho...Maktub

11.12.2006

Spune maestrul: “Deseori e mai uşor să iubim decît să fim iubiţi. Ni se pare greu de acceptat ajutorul şi sprijinul celorlalţi. Eforturile noastre de a părea independenţi nu lasă celorlalţi posibilitatea să-şi arate iubirea. Mulţi părinţi în vîrstă nu le dau fiilor lor posibilitatea de a le arăta aceeaşi afecţiune şi sprijin care le-au primit de copii. Mulţi soţi (şi soţii) cînd sînt copleşiţi de mîhnire se simt stînjeniţi să depindă de ceilalţi. Drept urmare, apele iubirii nu mai curg. Ar trebui să accepţi un gest de iubire din partea oricui. Trebuie să permiţi celorlalţi să te ajute, să-ţi dea forţa să mergi înainte. Dacă accepţi astfel de iubire cu puritate şi umilinţă, o să înţelegi că Iubirea nu este nici a da nici a primi – este participare.”

Coelho...Maktub

12.12.2006

Viaţa este ca o mare cursă de ciclism, al cărei scop este a trăi propriul Destin Personal. La linia de plecare sîntem toţi împreună, împărtăşind prietenie şi entuziasm. Dar, pe măsură ce cursa avansează, bucuria iniţială lasă locul provocării: oboseala, monotonia, îndoieli privind propriile abilităţi. Observăm că unii prieteni refuză să accepte provocarea – sînt încă în concurs, dar numai pentru că nu se pot opri în mijlocul străzii. Sînt mulţi ca ei. Aleargă aproape de nava–amiral, vorbesc între ei şi ating obiectivul. Ne dăm seama că ne distanţăm de ei; atunci trebuie să ne confruntăm cu singurătatea, surpriza din curbe necunoscute, şi problemele cu bicicleta. Sfîrşim prin a ne întreba dacă merită efortul.
Da, merită. Nu abandona.

Coelho...Maktub

13.12.2006

Blestemul numarului 13 este o traditie tipic americana. Ei sunt bine cunoscuti pentru marea abilitate de a evita numarul in cauza: blocurile care au mai mult de 12 etaje sunt numerotate in felul urmator: etajul 1, 2, 3... 11, 12, 14, 15, iar multor strazi le lipseste casa de la numarul 13. Unii americani nu accepta sa lucreze in aceasta zi, altii nu mananca in restaurate, iar unii refuza vehement sa stabileasca data nuntii in aceasta zi (adevarul este ca nici eu nu m-as marita pe 13... de ce sa atragi ghinionul?).

Tocmai pentru ca aceasta teama a devenit atat de populara, psihologii au studiat-o si au si denumit-o: frica de numarul 13 se numeste (mi-e frica sa incerc sa o pronunt!) triskaidekafobie, iar teama de vineri 13 poarta o denumire si mai complicata: paraskevidekatriafobie.

13 la diferite popoare

In religia vechilor nordici, o legenda povesteste despre un faimos banchet in Walhala, raiul razboinicilor si al vitejilor, la care au fost invitati 12 zei. Loki, zeul intunericului, nu a fost chemat la aceasta petrecere, motiv pentru care acesta l-a atacat pe Balder (echivalentul lui Zeus in traditia nordicilor) si l-a omorat. Ca urmare, intreaga Walhala a fost distrusa. Din acel moment s-a considerat ca fiind ghinion sa inviti 13 oameni la o petrecere.

Surprinzator (sau nu) Biblia povesteste despre exact 13 oameni prezenti la Cina cea de Taina (Isus si cei 12 apostoli).

Fobia numarului 13 nu se opreste aici: in traditia musulmana nu este acceptat ca 13 oameni sa stea la masa – se spune ca toti vor muri in urmatorul an. In plus, daca numele tau are 13 litere, vei avea norocul diavolului (Jack the Ripper, Charles Manson, Jeffrey Dahmer, Theodore Bundy and Albert De Salvo ).

Egiptenii si chinezii ies din categoria triskaidekafobilor: ei considera numarul 13 norocos. Se pare ca si multi dintre romani fac aceasta afirmatie in incercarea de a salva reputatia (castigata pe nedrept... sau nu?!) numarului fatal.

Vineri 13 este in o sumatie de ghinion: vineri – considerata cea mai nenorocoasa zi a saptamanii, combinata cu 13, cea mai nefericita zi a lunii au ca rezultat cea mai ghinionista zi posibila: vineri 13. Aceasta coincidenta are loc de 48 de ori in 28 de ani, apoi ciclul se repeta identic.

Am stabilit deja motivele pentru care numarul 13 este considerat ghinionist. Se pare ca nici ziua de vineri nu se lasa mai prejos:

Chiar daca esti superstitioasa, sau nu, cercetatorii (americani) au dovedit ca ziua de vineri 13 are intr-adevar o incarcatura istorica plina de “ghinioane”: se pare ca Eva i-ar fi oferit faimosul mar al pacatului lui Adam intr-o zi de vineri... 13, iar conform Bibliei in aceeasi fatala zi ar fi inceput Potopul. In plus, intr-o zi de vineri 13 Isus a fost rastignit.

Conform credintei maiase sfarsitul lumii va avea loc intr-o zi de (ghici!) vineri 13 (in anul 2012... grabiti-va cu ultimele dorinte, conform maiasilor, nu mai avem mult!).

Fobia zilei de vineri nu se opreste azi: se pare ca in anii 1800 marinarii refuzau sa plece pe mare vinerea. Pentru a infirma toate aceste zvonuri, marina britanica a selectionat cativa marinari intr-o zi de vineri pe care i-a imbarcat intr-o nava numita “H.M.S. Friday”, au gasit un capitan pe nume James Friday si i-au trimis pe mare intr-o zi de vineri. Se pare insa ca socoteala de pe uscat nu s-a potrivit cu cea de pe mare, pentru ca nava nu s-a mai intors niciodata in port.

Legendele din jurul zilei de vineri isi gasesc explicatia tot in religie. Inainte de existenta bisericii crestine ziua de vineri era dedicata lui Venus, zeita dragostei, o prezenta feminina in cosmogonia anticilor. Odata cu schimbarea religiei din pagana in crestina, biserica a fost condusa de catre barbati. Se presupune ca acestia nu au acceptat ca ziua de vineri sa fie guvernata de o zeitate feminina, motiv pentru care au initiat zvonurile conform carora vinerea este o zi ghinionista, zvonuri care nu au fost uitate pana in ziua de astazi.

Poate parea putin ciudat, dar se pare ca ziua de 13 chiar este ghinionista! Oamenii sunt predispusi sa aiba accidente sau sa se imbolnaveasca la aceasta data. Explicatia stiintifica este urmatoarea: avand atat de multe povesti construite in jurul zilei de 13, oamenii tind sa dezvolte o anxietate crescuta la aceasta data, suprasolicitandu-si sistemul nervos vegetativ, cel care regleaza activitatea organelor interne. Datorita acestei suprasolicitari, ne putem imbolnavi mai usor. In legatura cu frecventa crescuta a accidentelor, cercetatorii sustin ca ziua de 13 ne determina sa fim mai neindemanaci decat de obicei, fenomen usor explicabil prin aceiasi anxietate.

Un articol de Oana Trifu

Eu l-am cunoscut pe actualul meu logodnic si viitorul meu sot (e prima oara cand scriu expresia asta) intr-o zi de vineri 13. Si viata mea s-a schimbat, dar in bine.

Povestea spune ca in urma cu un numar de ani un om si-a pedepsit fetita in virsta de 5 ani pt ca a risipit o hirtie aurie de impachetat foarte scumpa. Omul statea rau cu banii si deveni si mai suparat cind a vazut ca fetita folosit hirtia respectiva ca sa decoreze o cutie si sa o puna sub bradul de Craciun.

Cu toate acestea, fetita a adus tatalui ei cadoul in dimineata urmatoare spunind: "Acesta este pentru tine, taticule".
Tatal a fost rusinat de reactia lui furioasa de cu o zi in urma, dar supararea lui se arata din nou cind a vazut ca, de fapt, cutia era goala.

El i-a spus pe un ton raspicat: "Nu stiai, domnisoara, ca atunci cind da dai un cadou cuiva, trebuie sa pui ceva in el?"

Fetita s-a uitat in sus spre tatal sau, cu lacrimi in ochi, si a zis: "Taticule, cutia nu este goala. Am suflat in ea atitea saruturi pina cind s-a umplut."

Tatal a ramas perplex. S-a pus in genunchi si si-a imbratisat fetita si rugat-o sa-l ierte pentru supararea lui fara rost.

La scurt timp dupa aceasta, micuta fetita a murit intr-un accident si se spune ca tatal ei a tinut acea cutie aurie alaturi de patul sau tot restul vietii sale. Si de cite ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situatii dificile, deschidea cutia si lua un sarut imaginar si isi amintea de dragostea care a pus-o fetita acolo.

Intr-un adevarat sens, fiecare dintre noi, ca si oameni, primim o cutie aurie cu dragoste neconditionata si saruturi de la copiii nostri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai pretios decit asta.

Copiii, familia, prietenii sunt ca ingerii care te ridica pe picioarele tale atunci cind ai probleme sa-ti aduci aminte tu insuti sa zbori.

Acest mesaj a fost editat de julyalina: 18-12-2006, 02:41 PM

July....mai fac trimiterea?

14.12.2006

Ore în şir, nimeni nu trece prin această curte, izolată de stradă. Nici nu se aude vreun zgomot. Pe dalele de ciment şi pe straturile de flori stăruie o linişte uşor ireală. Cu un mic efort, mă pot închipui într-o mănăstire abandonată, cu chiliile goale, sau într-o bibliotecă părăsită, unde doar eu mai privesc peticul de cer care-mi aminteşte frunzele albicioase ale măslinilor bătrâni din Grecia şi zidul din faţa ferestrelor. Un zid de cărămidă veche, roasă de intemperii, care închide curtea, spre miazăzi. Când nu plouă, vin să picotească pe el, ameţite de soare, câteva ciori. Dincolo, se văd crengile unor oţetari al căror verde viguros contrastează cu galbenul veşted al zidului.
Am aproape şaptezeci şi patru de ani, vârstă la care nu pot pretinde că soarta n-a fost indulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a da existenţei mele un înţeles. Dacă n-am reuşit, e numai vina mea. Dar sunt oare ceea ce am crezut că sunt? Mă gândesc din nou la diferenţa dintre „o biografie” şi „un destin”, fără să pot ajunge la o idee clară. Ce am în urma mea? G biografie? Sau un destin? Într-un vis ciudat, sfârşit cu o ploaie aproape roşie, mă aflam la Lisa. Vroiam să intru în curte şi nu puteam fiindcă portiţa. era încuiată. Aveam vârsta mea de-acum, dar casa era tot cea veche, în care mă născusem, iar asta mă făcea să cred că părinţii mei trăiau, se găseau înlăuntru şi nu mă auzeau, trebuia să bat mai tare. După o aşteptare, apăsător de lungă, a ieşit în pridvor sora mea. Era mai bătrână decât atunci când a murit, ceea ce îi dădea un aer străin. Fără să coboare scările, a întrebat supărată: „Cine-i acolo?” i-am spus. „Nu te cunosc”, a zis ea, rece, tăios. Apoi, a intrat în casă, lăsându-mă în uliţă, buimăcit. Am vrut să strig: „Sunt eu!”, dar n-am reuşit să articulez nici un sunet.
Poate, simt mai mult decât înţeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă şi mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de un spirit practic şi uneori mă port, pur şi simplu, ridicol. În clipa aceasta, cerul primăvăratic, afectuos, mă deprimă cu frumuseţea lui, în loc să mă bucure. Dar, oare, lucrul de care ne temem cel mai tare trebuie să se întâmple întotdeauna?

O. Paler ... Desertul pentru totdeauna

15.12.2006

De bună seamă, cu modul meu defensiv de a trăi nu aveam cum să devin un om de acţiune. Era firesc să mă las trăit de evenimente, de întâmplări, dus de val. Dar am avut şi foloase de pe urma acestui defect. El mi-a permis unele mici cutezanţe pe care altminteri, cu siguranţă, n-aş fi ajuns să le am. În adolescenţă, m-am „dus” la Polul Nord, cu Nansen, apoi la Polul Sud, cu Amundsen şi Scott, rămânând lângă o sobă caldă. Am şi plâns din cauza lui Scott, mort, îngheţat, în zăpezi. N-am fost un „pragmatic”, termen foarte la modă azi. Şi nu-mi pare rău. Detest sincer pragmatismul. Mi se pare stupid să consideri adevărat numai ce e util şi avantajos când sunt atâtea dovezi (piramidele, între altele) că fără înfruntarea zădărniciei nu există, probabil, grandoare.
Altceva regret. Că nu mă pot lăuda cu nici o „nebunie” adevărată; una din acele „nebuneşti” îndrăzneli pe care e infinit mai puţin grav s-o ratezi decât s-o eviţi. Şi ce paradox ironic! în vremea în care aş fi putut să-mi doresc „nebunii”, eu visam cu ardoare să devin înţelept! Umblam prin anticariatele bucureştene după „Secretul secretelor”. Iar când m-am lămurit că înţelepţii sunt înţelepţi fiindcă nu sunt în stare de nici o „nebunie”, era cam târziu să încerc să îndrept lucrurile pe alt făgaş.
Uneori, mă întreb dacă am avut nişte idealuri autentice. Aş putea enumera unele vanităţi mai puţin obişnuite şi chiar mă mir că un om atât de greoi ca mine a cochetat cu ele. Am în urma mea şi unele proiecte bizare, pe care, treptat, le-am abandonat, fiindcă n-am dus aproape nimic până la capăt. Despre altele, mai bine nu vorbesc. Porneau de la convingeri prea „categorice”, ca acea carte în care doream să demonstrez că istoria nu e decât „o poveste despre frică”. Şi, mai ales, nu sunt sigur că aspiraţia de a transforma slăbiciunile mele în principala mea forţă merită să fie trecută în categoria idealurilor. Ambiţiile practice mi-au lipsit cu desăvârşire. N-am ţinut nici măcar să doresc, din raţiuni sentimentale, să ajung „subsecretar de stat”, cum a visat tata.
Aş putea invoca, eventual, un ideal de natură etică. N-am considerat viaţa un tripou, unde important e să câştigi, indiferent prin ce mijloace. Am avut prea multe probleme cu mine însumi ca să mă complic şi cu altele. Dar poate că e vorba tot de nişte carenţe. Căci îţi trebuie, cu siguranţă, nişte calităţi anume pentru a fi cinic.

O. Paler

16.12.2006

Spune maestrul: ”Astăzi e o zi frumoasă pentru a face ceva ieşit din comun. Am putea, de exemplu, să dansăm pe stradă în timp ce ne îndreptăm spre serviciu. Să privim în ochi un necunscut şi să vorbim de iubire la prima vedere. Să-i dăm şefului o idee care ar putea părea ridicolă, o idee pe care nu am mai menţionat-o vreodată înainte.
Războinicii luminii îşi permit astfel de zile.
Astăzi am putea plînge pentru vechi nedreptăţi greu de acceptat.
Am putea da un telefon cuiva căruia am jurat să nu îi mai vorbim niciodată (dar de la care aşteptăm să găsim un mesaj pe robotul telefonului).
Azi ar putea fi considerată o zi care nu face parte din scenariul pe care îl scriem în fiecare zi.
Astăzi orice vină va fi permisă şi iertată.
Astăzi este o zi în care să ne bucurăm de viaţă.

Coelho...Maktub

17.12.2006

Un discipol spuse: “Toţi maeştrii spun că numai prin căutarea solitară se poate găsi comoara spirituală. Atunci de ce sîntem toţi împreună?”
“Sînteţi toţi uniţi pentru că pădurea este întotdeauna mai puternică decît un copac solitar,” răspunse maestrul. “Pădurea păstrează umiditatea, rezistă la furtuni şi ajută pămîntul să fie fertil. Dar ceea ce face un copac să fie puternic sînt rădăcinile lui. Dar rădăcinile unei plante nu pot ajuta altă plantă să crească. A fi uniţi pentru acelaşi scop înseamnă a permite fiecărei persoane să crească în felul său, şi acela este drumul celor care doresc să fie aproape de Dumnezeu.”

Coelho...Maktub

18.12.2006

Oamenii spun: “se pare că libertatea stă în a-ţi alege singur forma de sclavie. Lucrez opt ore pe zi şi dacă obţin o promovare va trebui să lucrez douăsprezece. M-am căsătorit şi acum nu mai am timp pentru mine însumi. Îl caut pe Dumnezeu şi trebuie să frecventez reuniuni de cult, întîlniri şi alte ceremonii religioase. Tot ce e important în viaţă – iubirea, munca şi credinţa – sfîrşesc prin a deveni o povară insuportabil de purtat.
Spune maestrul: “Doar Iubirea ne permite să fim liberi. Doar Iubirea transformă sclavia în libertate. Dacă nu ştim să iubim, mai bine să ne oprim în loc chiar acum.
Isus a spus: “mai bine să fim orbi de un ochi decît cu trupul întreg şi să murim în întuneric.”
Cuvinte dure dar adevărate.

Coelho...Maktub

19.12.2006

Dedic aceasta vitamina Ancutei Mocanu...pentru ca azi este ziua ei de nastere... La ulti ani Luchi! Iti doresc sa gasesti Centrul Universului.

Fraza este a lui Pablo Picasso: “Dumnezeu este un artist. El a inventat girafa, elefantul şi furnica. De fapt, nu a căutat niciodată un stil – El a făcut pur şi simplu ce a vrut.”
Spune maestrul: “Cînd apucăm calea noastră, ne cuprinde o mare teamă. Ne simţim obligaţi să facem bine fiecare lucru. Dar, din moment ce avem o singură viaţă de trăit, cine a spus că trebuie să păstrăm standardul ‘totul corect?’ Dumnezeu a creat girafa, elefantul şi furnica – de ce trebuie să urmăm un standard. Un standard foloseşte doar pentru a ne arăta cum definesc alţii realitatea lor. Deseori admirăm modelele altora, şi de multe ori putem evita greşelile comise de alţii. Dar pentru a trăi bine, doar noi ştim cum. “

Coelho...Maktub

fratele meu a murit in urma cu niste ani. i s-a descoperit la varsta de 10 ani o tumoare incurabila la acea vreme, dar totusi parintii au insistat sa mearga in spital si sa incerce o operatie. lui nu i s-a spus nimic despre gravitatea situatiei in care se afla, dar totusi, desi era doar un pui de om, a inteles si a primit lucrurile cu o seninatate surprinzatoare. in salonul in care era internat impreuna cu mama mea se mai afla si o fetita de catva anisori in coma profunda si pe care de luni de zile doar aparatele o mai tineau in viata. fratiorul meu se ducea adesea langa patul ei si o tinea de manuta , spunandu-i mamei mele ca se bucura cand o tine de mana, dar ca altfel e tare nefericita.

intr-una din zile, inainte de interventia chirurgicala, fratele meu a intrebat-o pe mama cand va fi operat. aceasta i-a spus ca se va face bine si ca nu v-a fi operat si vor merge acasa in cateva zile. a sosit apoi preziua operatiei si el a fost tuns la zero. atunci n-a spus nimic, dar seara, inainte de a se baga in pat, dupa ce si-a spus rugaciunea, vazund-o pe mama trista a luat-o de mana si a dus-o la fereastra, de unde se vedea un apus superb. acolo i-a spus: "mama, nu fi trista, eu maine o sa ma duc la ingeri!". a doua zi a murit in timpul operatiei.

acasa am crescut porumbei si pe langa cei de rasa se mai aciuase si un gutan pestrit, maroniu cu alb, pe care fratele meu il iubea foarte mult! cand a fost internat am renuntat la porumbei si am desfintat cusca lasundu-i pe toti liberi. timp de 3 luni cat au fost ai mei in spital, porumbeii s-au instrainat definitiv vazand ca atunci cand se intorc nu mai primesc de mancare.

in ziua inmormantari fratelui meu porumbelul cel pestrit a venit pe pervazul ferestrei unde a stat cateva momente, a urmat apoi cortegiul mortuar si l-am zarit si la biserica deasupra noastra, in timpul slujbei care s-a tinut in aer liber.

aceasta este o poveste adevarata! sper sa nu va fi intristat. voiam sa spun atat: copiii sunt cel mai aproape de Dumnezeu si El Ii primeste cu bratele deschise!

}{

FELICITARE de la mine pentru voi toate, dragele mele




"Sa nu te uiti pe gaura cheii... sa nu il sperii... sa nu faci zgomot... sa vina iar... an de an... si anul asta si la anul...

In noaptea de colinda vie, cind stelele inghetate atirna pe cer si din munti iarna vine cu danganit de clopot simt caldura vorbelor si aburul iubirii aduse in prag de mos batrin cu nume de sfint...

E seara minunilor, a visului si a sperantei... E seara cind cineva drag iti va umple bradul cu dragoste, bucurie si incredere... E seara cind cuvintele sunt putine si gesturile sunt pline de intelesuri... E seara cind supravietuim nu datorita grijii ce ne-o purtam, ci datorita iubirii celorlalti... E seara tacerilor ce vorbesc... adevarate conversatii intre cei ce nu locuisc pe planeta cu noi, ci in noi, in suflet, in inima, in ginduri, in vise, in lacrimi, in ochi, in fiinta noastra.

... sa mai credem si anul asta in minuni... sa nu uitam sa fim copii... sa nu uitam de noi, de cei ce ii iubim si ne iubesc...

Mosul va veni daca nu uiti sa crezi in el si daca ai inima de copil... eu voi fi cu el sa te fac sa retraiesti o vreme ce a fost magnifica si incepe cu "a fost odata"...

... sa nu faci zgomot... sa nu te uiti pe gaura cheii... e aici... presara dragoste in viata ta...

CRACIUN FERCIT si LA MULTI ANI!!! "

LA MULTI ANI! Multumim ca ne-ati "hranit" sufletele de-a lungul acestui an

anul asta incep eu cu ceva primit pe email

lilicule, sper sa nu mai fi fost postat



Acest mesaj a fost editat de julyalina: 08-01-2007, 08:11 AM

Octavian Paler - Viata pe un peron

Acest mesaj a fost editat de julyalina: 15-01-2007, 02:55 PM

Mare dreptate mai are nenea asta....