12.02.2007

În copilărie îmi plăceau enorm hîrtiile de staniol colorate. Le netezeam, le aranjam şi le strîngeam cu grijă într-o cutie. Fiecare avea altă culoare. Într-o zi, cineva mi le-a luat şi a făcut din ele un glob. Strînse în bulgărele acela cenuşiu, foiţele mele colorate nu m-au mai interesat. Aşa am procedat, în general, şi cu amintirile mele. N-am vrut să tîrăsc după mine prin viaţă bulgărele de staniol şi am preferat să trăiesc fiecare clipă pentru ea însăşi, pînă nu intra şi ea în globul acela posomorit.
De aceea n-am amintiri prea multe. Mă refer la amintirile normale pe care le are orice om. Nu mă am decît pe mine şi, de fapt, totdeauna am crezut că pot ieşi din coaja oricăror lucruri întîmplate fără să privesc în urmă. Pe de altă parte, m-am învăţat să nu mă zbat prea tare. Asta şi pentru că ursitoarele mele au vrut să nu pot face în orice împrejurare deosebirea dintre bine şi rău.
M-am născut în zodia Capricornului. Uneori, să nu rîzi, m-am gîndit că Christos a deschis această zodie şi eu o închei. Iar între noi au fost oameni care au ars pentru adevăruri mari: împărăteasa Livia, sfînta Thereza, Newton, Pasteur, Ioana d'Arc, Jack London. Eu sînt însă un Capricorn ratat. Mi-am trădat zodia, m-am speriat şi de urcuş şi de suferinţă. În loc de orice, am preferat uitarea, repede şi imediat, cum spun eu.
Pe la douăzeci şi ceva de ani am înţeles că nu eram făcut nici pentru carieră strălucită, nici pentru adevăruri mari. Eram făcut pentru adevăruri mici: să mă bucur, dacă izbuteam, de un lucru, pînă nu intra în bulgărele de staniol. Îmi erau clarificate relaţiile dintre mine şi lume, ştiam ce mi se potriveşte şi ce nu. Am pus tot ce aflasem într-o ecuaţie şi, după puţin exerciţiu, ştiam exact ce trebuia să-mi iasă după semnul egal. Cei mai mulţi vor să mănînce bine şase zile şi în a şaptea se roagă pentru a-şi aranja relaţiile în lumea viitoare. Eu nu mă pricepeam nici la una, nici la alta. Am abandonat lupta şi pentru lumea aceasta şi pentru lumea de apoi. Eram mulţumit cu ce mi se oferea.
Genul ăsta de viaţă n-a fost, poate, o fericire, dar nici tragedie. Formula lui Scarlet O'Hara era că şi mîine este o zi. A mea, din contră, că vreau să uit, repede, astăzi.
Invidiez cîteodată fumătorii. Au acele cinci minute cînd nu rămîn singuri cu conflictul lor şi au timp să-şi revină. Eu în orice împrejurare din viaţă am stat numai cu mine şi cu luciditatea mea. E tare obositor. Şi apoi îmi plac femeile fumătoare, sînt distinse şi dezinvolte.
E adevărat că am fost prea multă vreme singur. Dar despre singurătate nu merită să vorbeşti. E ca şi cum ai avea într-o ureche un cercel de aur şi în cealaltă unul de tinichea. Puteam uita şi asta îmi era de ajuns.

Octavian Paler - Viata pe un peron

13.02.2007

Un războinic ştie că scopurile nu scuză niciodată mijloacele.
Căci nu există scopuri; există doar mijloace. Viaţa îl duce de la necunoscut spre necunoscut. Fiecare clipă e înveşmântată în acest mister pasionant: războinicul nu ştie de unde vine şi nici unde se duce.
Dar nu se află aici din întâmplare. Şi se bucură de surprize, e încântat de peisajele pe care nu le cunoaşte. Deseori se simte înfricoşat, dar asta e ceva firesc la un războinic.
Dacă se va gândi numai la scop, nu va reuşi să fie atent la semnele de pe drum. Dacă se va concentra numai asupra unei întrebări, va pierde multiple răspunsuri care sunt lângă el.
De aceea, războinicul se supune.

Paulo Coelho - Manualul razboinicului luminii

14.02.2007

Sper sa nu ma repet cu asta


Fraza este a lui Pablo Picasso: “Dumnezeu este un artist. El a inventat girafa, elefantul şi furnica. De fapt, nu a căutat niciodată un stil – El a făcut pur şi simplu ce a vrut.”
Spune maestrul: “Cînd apucăm calea noastră, ne cuprinde o mare teamă. Ne simţim obligaţi să facem bine fiecare lucru. Dar, din moment ce avem o singură viaţă de trăit, cine a spus că trebuie să păstrăm standardul ‘totul corect?’ Dumnezeu a creat girafa, elefantul şi furnica – de ce trebuie să urmăm un standard. Un standard foloseşte doar pentru a ne arăta cum definesc alţii realitatea lor. Deseori admirăm modelele altora, şi de multe ori putem evita greşelile comise de alţii. Dar pentru a trăi bine, doar noi ştim cum. “

Coelho - Maktub

15.02.2007

Un grup de înţelepţi evrei s-au întîlnit pentru a încerca să creeze cea mai mică constituţie din lume. Regula adunării era ca dacă – în perioada în care unul reuşea să stea în echilibru într-un picior – unul dintre ei ar fi reuşit să definească legile care să guverneze omul, acela ar fi fost considerat cel mai înţelept dintre toţi. “Fie ca Dumnezeu să-i pedepsească pe criminali,” spuse unul. Ceilalţi fură de acord că aceasta nu era o lege ci o răzbunare. Fraza nu a fost acceptată. În acel punct, rabinul Hillel se alătură grupului. Aşezîndu-se într-un picior spuse: “Nu face celorlalţi ce nu vrei să ţi se facă ţie. Aceasta e Legea. Restul sînt judecăţi.”
Astfel rabinul Hillel fu considerat cel mai înţelept dintre ei.

Coelho - Maktub

16.02.2007

Dacă eşti nemulţumit de ceva – chiar şi de un lucru bun pe care ai vrea să-l faci, dar nu eşti în măsură să-l faci – încetează acum. Dacă lucrurile nu merg bine, există două explicaţii: ori perseverenţa îţi este pusă la încercare, ori ai nevoie să schimbi direcţia. Pentru a descoperi care din cele două opţiuni este cea corectă – din moment ce sînt opuse una alteia – foloseşte liniştea şi rugăciunea. Puţin cîte puţin, lucrurile vor deveni incredibil de clare, pînă cînd nu vei avea suficientă forţă să alegi.
O dată ce ai luat o hotărîre, uită complet cealaltă posibilitate. Şi mergi înainte, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul Valorosului.
Domingos Sabino spune: “Totul merge întotdeauna spre mai bine. Dacă lucrurile încă nu merg bine, este pentru că încă nu ai ajuns la sfîrşit.”

Coelho - Maktub

Pe aceasta cale doresc sa-i multumesc domnului Andrei Plesu pentru bucuria pe care o simte sufletul meu citindu-i cartile.

17.02.2007

„Nu eşti în apele tale“ — îmi spune un prieten. „Ai mereu ceva de obiectat.“ E adevărat. Cînd eşti prost dispus devii, brusc, „obiectiv“. Vezi lucrurile şi oamenii în lumina lor „adevărată“, adică insuficientă: vezi penumbrele lumii, stîrnit de propria ta penumbră.
Dimpotrivă, cînd eşti bine dispus, totul ţi se pare tolerabil. Ierţi. Iertarea e un chip al bunei dispoziţii. Trebuie să nu uităm asta cînd vorbim de iertare în perimetrul creştinătăţii. A obţine starea interioară din care să emane, fără efort schimonositor, iertarea, e a obţine o egală şi iradiantă bună dispoziţie.
Creştinul adevărat e bine dispus. Credinţa însăşi e o formă de bună dispoziţie. Numai buna dispoziţie salvează iertarea de la mereu posibila ei alunecare în strictă condescendenţă, în bonomie ipocrită, în ilustrare mieroasă a unei simple ideologii.
Dar cînd eşti bine dispus? Cînd eşti îndrăgostit. Sau cînd tocmai ai răspuns unei întrebări grele. A fi tot timpul ca unul care e îndrăgostit şi care a înţeles… Aceasta ar putea fi cheia bunei dispoziţii. Şi a credinţei.

Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani

18.02.2007

Norii sînt carnaţia cerului. Fără ei — şi, noaptea, fără stele — cerul e o rece nedeterminare, o abstracţiune. Dar, cu navigaţia lor lentă, norii îl transformă într o vietate: îi dau relief şi biografie, după cum dau relief şi biografie pămîntului, modelînd lumina care vine de sus. Norii aduc cerul într un spaţiu al proximităţii. Sînt, astfel, într o perfectă analogie cu textele revelate care, şi ele, aduc pe Dumnezeu mai aproape, îl „întrupează“ şi îl pun „în mişcare“. Marile texte revelate sînt între Dumnezeu şi oameni ceea ce sînt norii între cer şi pămînt: voaluri care apropie, accidente dătătoare de personalitate, determinări mediatoare. A citi Biblia, sau Coranul, e a contempla norii care alunecă, încet, peste chipul lui Dumnezeu.

Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani

19.02.2007

Să mergi printr o livadă. Să-ţi apară dinainte un pom plin de fructe roşii. Să culegi unul şi să muşti. Să simţi gustul splendorii: carne vegetală, sucuri şi miresme. Să regăseşti în tine bucuria preistorică a celui dintîi culegător: stupoarea şi apoi desfătarea lui fără margini. În definitiv, aflîndu se faţă n faţă cu o femeie care ţinea în mînă un fruct, Adam a poftit fructul…

Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani

20.02.2007

Dacă spiritul are realitate, atunci el trebuie recunoscut ca atare în orice întruchipare a lumii: în pomul acesta, în curba acestui deal, în forma norilor. E însă insuficient a vorbi — în aceste cazuri — de un „spirit“ generic, prezent — ca un temei abstract — în toate. Pentru a fi eficace, el trebuie să lucreze diferenţiat de la un lucru la altul, să fie în adecvare cu fiecare obiect sau fiinţă a vizibilului. Trebuie, cu alte cuvinte, să ne reprezentăm spiritul ca pe ceva specific, iar nu generic. E un fel de a înţelege mai bine problema unui Dumnezeu personal…

Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani

21.02.2007

La marginea pădurii, aproape nici un pom nu mai are frunze. Tot ce era veşmînt a căzut, a devenit covor. Rezultatul nu e lipsit de un anumit erotism morbid: pădurea pare o colecţie de nuduri spectrale aşezate pe purpură. Ici colo cîteva excepţii: arbori care şi au conservat fragmente de frunziş verde, sub un fel de etole de puf deşirate. Au o cochetărie fanată, uşor fantasmagorică. Aş vrea să le ştiu numele şi nu e prima dată cînd îmi regret lacunele botanice. Nu e vorba numai de faptul că, fără nume, nu pot identifica şi cataloga. Dar, într un fel, nu pot înţelege şi nu mă pot bucura deplin de ceea ce văd. Nu poţi intra în dialog cu un obiect fără nume.
Comentariul e şi el un fel de a numi. Şi îmi dau seama că, oricît de frumoase au fost lucrurile pe care le am văzut aici în lunile din urmă, numai faptul de a le fi comentat le asigură, în sufletul meu, statutul unor bucurii întregi. Rostul omului creat nu e să aibă — în mijlocul lumii — senzaţii mute, emoţii informe, ci să dea nume lucrurilor, adică să regăsească, în ele, stratul Cuvîntului.

Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani

22.02.2007

Enescu, în convorbirile cu Gavoty, numeşte două repere pe care le a păstrat, din copilărie, toată viaţa: pămîntul şi religia. Blaga ar fi exultat: ce splendidă ilustrare a spiritului răsăritean, a „sofianicului care coboară“! Nu „cerul înstelat“ şi „legea morală“ (a doua nefiind decît expresia abstractă a primului), ci cerul şi pămîntul, iată o polaritate adevărată, polaritatea însăşi: materia şi forma, balastul şi aspiraţia. Cu precizarea că, aici, „materia“ şi „balastul“ nu sînt termeni peiorativi, ci datele obiective ale umanităţii, imediatul ei. Singur imediatul acesta dă preţ (şi trup) ţintei. Căci, fără trup, fără pămîntul nostru constitutiv, religia n ar fi decît Schwärmerei, cochetărie răsfăţată, un soi de hobby sublim, căruia nimic nu i se opune. Trebuie să fii înger pentru ca religia destrupată să aibă sens. Pentru om, religia e locul unei neîntrerupte „agonii“, al unui război: războiul dintre bunătatea pămîntului şi bunătatea lui Dumnezeu. Fără bunătatea pămîntului din el, omul se pierde în rozuri. Doar îngerul rezistă, pentru că rămîne luptător, chiar şi în condiţia spiritului. Şi îngerul are două repere constante, aceleaşi: „pămîntul şi religia“. Doar că, la el, sînt, prin decret divin, răsturnate. Pămîntul e „cerul“ lui. El stă alături de omul pămîntesc, încearcă să se integreze, să se insinueze ordinii lui, pentru a-l absorbi. A locui în ceruri şi a avea pămîntul ca treabă zilnică, acesta e destinul îngerului. Semnificativă, oricum, intuiţia lui Enescu: muzica e, între toate, arta cea mai lipsită de trup: ca un înger care lucrează asupra pămîntului din noi, asupra a ceea ce, în noi, e pămînt arabil.

Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani

23.02.2007

Oamenii sînt, adesea, mai modeşti decît par. Orgoliul are, uneori, subtilitatea de a le îngădui să şi declare, fără sfială, incompetenţa, pînă şi în teritorii în care nu e tocmai măgulitor să fii incompetent. A devenit, de pildă, un titlu de distincţie interioară, un semn de onestitate intelectuală să poţi admite că în cutare domeniu nu e cazul să te pronunţi, că nu pricepi matematică, artă modernă, lingvistică structurală sau orice altă disciplină, mai mult sau mai puţin sibilinică. Există nenumăraţi critici literari care par aproape mulţumiţi să proclame că filozofia nu e treaba lor, după cum există metafizicieni care se mîndresc de a nu frecventa artele. Toţi acceptăm de altfel, în retorica zilnică a conversaţiei, că unele lucruri ne rămîn inaccesibile. La limită, sîntem chiar dispuşi să recunoaştem, în rare momente ale uitării de sine, că, în definitiv, există şi oameni mai inteligenţi decît noi sau, în orice caz, mai învăţaţi decît noi. Cu alte cuvinte, toţi ştim, din cînd în cînd, să admirăm, să privim către un altul de jos în sus, proiectîndu l pe cerul exaltant al propriilor noastre, neatinse, idealuri. Suportăm să spunem şi, la rigoare, să ni se spună că nu sîntem destul de harnici, destul de iscusiţi, destul de ştiutori, destul de îndemînatici. Ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cu seamă, să ni se spună că sîntem moralmente precari, că sîntem corupţi, necinstiţi, discutabili din unghi etic. Un caragialesc personaj lăuntric e gata neîncetat să şi atribuie toate defectele, cu condiţia să i se recunoască în unanimitate măcar o calitate: ţinuta morală. Aceasta nu înseamnă că ne socotim, în toate episoadele vieţii noastre, ireproşabili, că nu ne cunoaştem căderile, turpitudinile, mizeria interioară. Socotim însă că, orice am face şi orice am fi făcut, substanţa noastră fundamentală rămîne pozitivă, inalterabilă. Culpa etică e expediată în termenii unei tolerabile greşeli omeneşti, distincte de natura noastră adevărată care e, malgré tout, onorabilă.

Andrei Plesu - Minima Moralia

24.02.2007

Din momentul în care ati gasit lumina, ea produce în voi mari transformari, si mai întâi de toate va daruieste gustul: orice ati face, orice ati mânca, ati bea, oriunde v-ati plimba, orice ati citi, simtiti ca totul capata un gust delicios, rafinat, savuros. Dar daca pierdeti lumina, pierdeti si gustul, pentru ca odata pierduta lumina se pierde esentialul.
"Daca sarea îsi pierde gustul, este buna de calcat în picioare" spunea Isus. Daca,însa, va pierdeti lumina, veti fi siliti de evenimente, fiindca v-ati pierdut protectia cea mai eficace.
Din pacate sunteti instruiti despre tot, mai putin despre ce este esential. Cum sa ai o meserie, sa câstigi bani, sa fii bine plasat în societate, totul se învârte în jurul acestor preocupari, dar cum sa gasiti lumina nimeni nu va învata niciodata.
Daca nu lucrati cu lumina, daca nu întelegeti ce reprezinta lumina, nu întelegeti nimic de la viata. Totul este în lumina, ea este la originea lumii, cauza universului. Lumina este un spirit, un spirit care vine din soare... Fiecare raza este o forta formidabila care penetreaza profund materia si lucreaza asupra ei. Daca exista un domeniu care ar trebui într-adevar aprofundat, acesta este cel al luminii: ce reprezinta ea, cum lucreaza si cum noi la rândul nostru trebuie sa lucram cu ea.
Cel care abandoneaza lumina sub pretextul ca are alte treburi, ca trebuie sa câstige bani, etc., nu este pe calea cea buna.

OMRAAM MIKHAËL AIVANHOV - Lumina spirit viu

25.02.2007

Ce spune Apostolul Pavel ? “Mi s-a înfipt o ţeapă în carne. De trei ori l-am rugat pe Mântuitor să mi-o îndepărteze şi El mi-a spus: “Iertarea mea să-ţi fie de ajuns, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune”. Cel care simte o slăbiciune în trupul, inima sau mintea sa, se crede sărăcit, dar se înşeală, căci această slăbiciune din el poate fi izvor de bogăţii. Dacă toate dorinţele i-ar fi satisfăcute, ar rămâne pe loc. Pentru ca să progreseze, el trebuie să se simtă îmboldit, înţepat, şi tocmai această imperfecţiune, această ţeapă înfiptă în carnea lui este cea care îl obligă să lucreze în adâncime, să se apropie de Ceruri. Cerul lasă să avem anumite slăbiciuni tocmai ca ele să ne împingă spre munca spirituală, căci ceea ce este în aparenţă o slăbiciune, este în realitate o forţă.

OMRAAM MIKHAËL AIVANHOV - Alchimia sau cautarea perfectiunii

26.02.2007

Sînt momente în care am vrea tare mult să putem fi de folos cuiva, dar nu putem face nimic. Fie pentru că circumstanţele nu ne permit să oferim ajutor, fie pentru că persoana nu e receptivă la nici o formă de exprimare a apropierii şi sprijinului.
Spune maestrul:
“Iubirea este întotdeauna. Chiar şi în momentele în care ne simţim inutili, putem să iubim – fără să aşteptăm o recompensă, un tribut sau mulţumiri. Dacă sîntem în stare să acţionăm în acest fel, energia iubirii începe să transforme universul în jurul nostru. Cînd această energie apare, este întotdeauna în măsură să îşi îndeplinească misiunea.”

Coelho - Maktub

27.02.2007

Mănăstirea de pe malul rîului Piedra este înconjurată de o vegetaţie splendidă - este o adevărată oază în mijlocul cîmpurilor sterpe din acea zonă a Spaniei. Acolo micul rîu devine un curent magnific şi se împarte într-o mulţime de cascade.
Călătorul se plimba prin împrejurimi ascultînd muzica apelor. Pe neaşteptate o grotă din spatele unei cascade îi atrage atenţia. Studiază pietrele roase de vreme şi studiază cu atenţie formele plăcute create cu răbdare de natură. Şi găseste un vers al lui R. Tagore scris pe o placă: “Nu un ciocan a făcut pietrele atît de perfecte, ci apa – cu dulceaţa sa, cu dansul şi sunetul său.”
Acolo unde forţa poate doar să distrugă, delicateţea poate sculpta.

Coelho - Maktub

28.02.2007

Uneori regret ca gazeta de fata se numeste Dilema. Constat aproape în fiecare zi ca duhul dâmbovitean nu poate trece pe lânga acest cuvânt fara sa alunece în poanta facila, ironie minora si malentendu cras. Din punctul meu de vedere, cel mai suparator e malentendu-ul. Un demon simplificator a lasat unora impresia ca filosofia acestei publicatii e bâlbâiala, inexistenta criteriilor, absenta opiniei. "O revista fara un punct de vedere ?" suna unul dintre reprosurile curente. Pe de alta parte, când afirmam un punct de vedere, se gasesc repede destui care sa ne reproseze ca ne-am depasit programul, ca nu suntem destul de "dilematici". Malentendu-ul consta în faptul ca ceea ce noi propunem drept manevra intelectuala de conjunctura, drept stil de a gândi, e luat drept doctrina. Noi nu spunem, cotropiti de palori metafizice, ca totul e dilema, ca nimeni nu poate judeca pe nimeni si ca nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu plimbam peste lucruri o privire cetoasa, fara discernamânt, si nu traim într-o cronica inhibitie mentala. Avem si noi nervi, avem si noi idiosincrasii. Stim ca viciul e rau si virtutea e buna, ca cei care conserva vechile structuri sunt rai si cei care vor sa le anihileze sunt buni, ca Stefan Augustin Doinas e bun si Corneliu Vadim Tudor e rau, ma rog, stim si noi ceea ce stie toata lumea. Si n-avem de gând sa introducem ezitari hamletiene acolo unde lucrurile sunt clare. Socotim însa ca nu toate lucrurile sunt clare si ca boala societatii românesti de azi e excesul tonului categoric (având drept efect secundar suspensia dialogului si a dorintei sincere de conciliere). Suntem excedati de suficienta intelectuala si morala a celor care s-au dezvatat sa mai spuna "cred ca", poate ca", "ma întreb daca", "nu mi-e foarte clar", "nu stiu ce sa spun", "trebuie sa mai reflectez" si alte asemenea formule cuviincioase, care constituie igiena insasi a spiritului. Nu vrem sa extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandam, acolo unde e cazul, ca pe un început de întelepciune. În definitiv, nici buna crestere nu e operanta în orice împrejurare. Este însa acesta un argument sa o declaram futila? Ar fi, poate, folositor sa ne amintim putin de moravurile noastre prerevolutionare. Cât de "dilematici" stim sa fim în lumea aceea în care totusi binele si raul se deosebeau cu usurinta! Cât de firesc ni se parea, atunci, sa spunem ca "orice am face nu se schimba nimic" si ca deci e preferabil sa stam cuminti, într-o toropeala plina de argumente!.Am trait decenii întregi sub blestemul dilemei "din care nu se poate iesi". Si am platit scump, în decembrie 1989, capacitatea noastra de a amâna. Nu cumva ne expunem, astazi, riscului opus? Caci suntem înconjurati de confuzii, ambiguitati si aproximatii, iar noi ne comportam batos, apodictic, ca niste activisti decerebrati, intransigenti, fara "complicatii" interioare. Asa stând lucrurile, ne putem întreba cum si când vom plati deriva geometrica în care ne complacem deocamdata? Dilema nu vrea altceva decât sa tempereze aceasta deriva. Ea nu vrea sa relativizeze valorile sau sa surdineze adevarul. Vrea însa scoaterea din joc a omului fara dileme, cu certitudinile lui (mitocanesti sau fanatice), cu marginirea lui inamovibila. Exista omul fara dileme proguvernamental, mereu înarmat împotriva tradatorilor din Opozitie, si omul fara dileme antiguvernamental, care are în buzunar reteta mântuirii nationale, dar nu intelege s-o puna la dispozitia derbedeilor... Omul fara dileme e, în România, un personaj cu traditii: de la Conul Leonida care explica tot, la eroii lui Pintilie care stiau ca "americanii sunt timpiti" si femeia româna "a opta minune a lumii". Un caz special e omul fara dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept "constiinta mai buna a neamului": îngrijorat si sententios, el ne îngroapa în dihotomii: alege binele de rau cu o precizie oraculara, stabileste baritonal cine va fi iertat si cine nu, sfatuieste, amendeaza, transeaza. Omul fara dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stânga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecator. Pus în fruntea unei institutii (a Televiziunii, de pilda), el îsi asuma prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. Stie ce ne trebuie mai bine decât o stim noi însine. Decide, în numele nostru, ce vom gândi, cum ne vom distra, cine binemerita admiratia, cine dispretul nostru. Ne da o gluma pe saptamâna si o poezie pe saptamâna, alese, evident, de specialisti (alesi de el), asa încât sa nu ne pierdem timpul amuzându-ne fara folos. La limita, omul fara dileme e Big Brother, Seful, Conducatorul. Cel caruia nu-i trece niciodata prin cap ca poate gresi, ca poate fi monstruos, ca e nedorit si vatamator. Cel care stie întotdeauna ce face si nu face decât ceea ce stiinta lui cubica, de beton, îi dicteaza sa faca. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se rafuieste Dilema. Atât cât îi sta în Putere. Si atâta vreme cât omul fara dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palma.

Andrei Plesu
Dilema, nr.8, 4-10 martie 1993

01.03.2007

Povestea martisorului

Dintre toate legendele, poate cea mai interesanta si mai frumoasa este povestea baiatului cel voinic care s-a luptat cu zmeul, legenda care s-a nascut din basmele romanesti si isi are originea tot in timpul stramosilor nostri - dacii si romanii.

“Odata, Soarele cobori intr-un sat, luand chipul unui baiat. Un zmeu l-a pandit si l-a rapit dintre oameni, inchizandu-l intr-o temnita... Lumea se intristase. Pasarile nu mai cantau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai radeau. Nimeni nu indraznea sa-l infrunte pe zmeu. Dar, intr-o zi, un tanar voinic s-a hotarat sa plece sa salveze Soarele. Multi dintre pamanteni l-au condus si i-au dat din puterile lor ca sa-l ajute. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna si iarna. A gasit castelul zmeului si a inceput lupta. Si s-au batut zile intregi, pana cand zmeul a fost invins. Slabit de puteri si ranit, baiatul cel viteaz a eliberat Soarele. Acesta s-a ridicat pe cer, inveselind si bucurand lumea. A reinviat natura, oamenii erau fericiti, dar tanarul n-a apucat sa vada primavara. Sangele cald i s-a scurs din rani pe zapada. Si, in locul in care zapada se topea, apareau flori albe: ghiocei, vestitorii primaverii...

De atunci, tinerii impletesc doi ciucurasi: unul alb si unul rosu. Ei ii ofera fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul inseamna dragoste pentru tot ceea ce este frumos, amintind de culoarea sangelui voinicului. Iar albul simbolizeaza puritatea si gingasia ghiocelului, prima floare a primaverii”.

Ca sa respectam traditia si toate legendele, martisorul trebuie legat la rasaritul soarelui, in prima zi a lunii martie. Se poarta de la 1 Martie pana cand se arata primele semne ale primaverii, adica pana cand se aude cucul cantand, pana cand infloresc ciresii sau trandafirii, pana la venirea berzelor si a randunelelor. Si atunci, martisorul nu se arunca, ci se leaga de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc. "


In loc de postfatza

De unde vine numele de “martisor”? Cine a inventat cuvantul si ce semnifica la vremea aceea? De ce se poarta martisorul?

Povestea martisorului incepe acum mai bine de 2000 de ani, pe vremea dacilor si a romanilor. Traditia spune ca stramosii nostri purtau monede gaurite, atarnate de un fir impletit - colorat in alb si negru. Banutii erau de aur, argint sau metal obisnuit, indicand cat de bogata sau de saraca era persoana care ii purta. Albul insemna revenirea la viata a naturii si caldura verii, in timp ce negrul semnifica frigul iernii. Aceste martisoare erau purtate la incheietura mainii sau prinse in piept cu un ac, iar fetele credeau despre ele ca le vor aduce noroc, frumusete si le vor feri de razele arzatoare ale soarelui verii. Cand copacii infloreau, femeile agatau firul de o ramura, iar cu moneda respectiva cumparau cas, pentru ca tot restul anului pielea lor sa fie alba si moale. In timp, rolul de talisman sau obiect purtator de noroc al martisorului s-a transformat in simbol al iubirii. In acelasi timp, si firul negru a devenit rosu.

Intorcandu-ne si mai mult in timp, amintim ca sapaturile arheologice au scos la iveala martisoare cu o vechime de peste 8000 de ani! Sub forma unor pietricele de rau, vopsite in alb si rosu, ele erau insirate pe ata si se purtau la gat. Culoarea rosie era data de foc, sange si soare - insemnand nasterea si viata, adica femeia. Iar albul era limpezimea apelor, culoarea norilor, zapada rece si pura - semnificand intelepciunea barbatului. Impletirea snurului arata legatura inseparabila dintre cele doua elemente ale vietii.

Traditia banutului este legata, de asemenea, de legenda Babei Dochia, pastorita cu cele sapte cojoace, transformata intr-o stanca. Se spune ca Dochia a gasit intr-o zi o moneda, a gaurit-o, a legat-o de un snur din fire de lana - albe si negre - impletite, purtand-o la gat in semn de noroc.

02.03.2007

Un prieten de-al călătorului hotărî să petreacă cîteva săptămîni la o mănăstire din Nepal. Într-o după amiază, intră într-unul din multele temple ale mănăstirii şi văzu un călugăr zîmbitor stînd pe altar.
“De ce zîmbeşti?” întrebă. “Pentru că am înţeles semnificaţia bananelor,” spuse călugărul, deschizînd sacul său şi scoţînd o banană stricată.
“Aceasta e viaţa care şi-a urmat cursul şi nu a fost folosită la maxim – şi acum e prea tîrziu.”
Apoi luă o altă banană care era încă verde. O arătă omului şi o băgă din nou în sac. “Asta e viaţa care încă nu şi-a făcut cursul şi aşteaptă momentul portivit”, spuse. În sfîrşit, luă o banană coaptă, o decoji şi o împărţi cu omul. “Acesta e momentul prezent. Să ştii cum să-l trăieşti fără frică.”

Coelho...Maktub

pentru 8 Martie

03.03.2007

Tînărul Napoleon tremura ca o frunză în vînt în timpul bombardamentelor feroce de la Toulon. Un soldat, văzîndu-l aşa, spuse tovarăşilor: ”uitaţi-l, e speriat de moarte.”
“Da, sînt”, răspunse Napoleon. “Dar continui să lupt. Dacă ai fi simţit jumătate din teama care mă încearcă, ai fi fugit deja de ceva vreme.”
Spune maestrul: “frica nu este semn de laşitate. Frica este cea care ne permite să fim curajoşi şi să dăm dovadă de valoare în faţa situaţiilor din viaţă.
Cei care simt teama – spre deosebire de cei care merg înainte fără a permite să fie intimidaţi – dau dovadă de valoare. Dar cei care înfruntă situaţii dificile fără să ţină cont de pericol dau dovada iresponsabilităţii lor.”

04.03.2007

Oamenii spun: “se pare că libertatea stă în a-ţi alege singur forma de sclavie. Lucrez opt ore pe zi şi dacă obţin o promovare va trebui să lucrez douăsprezece. M-am căsătorit şi acum nu mai am timp pentru mine însumi. Îl caut pe Dumnezeu şi trebuie să frecventez reuniuni de cult, întîlniri şi alte ceremonii religioase. Tot ce e important în viaţă – iubirea, munca şi credinţa – sfîrşesc prin a deveni o povară insuportabil de purtat.
Spune maestrul: “Doar Iubirea ne permite să fim liberi. Doar Iubirea transformă sclavia în libertate. Dacă nu ştim să iubim, mai bine să ne oprim în loc chiar acum.
Isus a spus: “mai bine să fim orbi de un ochi decît cu trupul întreg şi să murim în întuneric.”
Cuvinte dure dar adevărate.

05.03.2007

Spune maestrul: “Observă cum au fost formate unele cuvinte pentru a arăta clar semnificaţia lor. Să luăm cuvîntul “preocupare”. Poate fi împărţit în două: “pre” şi “ocupare”. Înseamnă a se ocupa de ceva înainte de a se întîmpla. Cine, în întregul univers, ar putea avea darul de a se ocupa de un lucru care încă nu s-a întîmplat? Nu fi niciodată preocupat. Fii atent la destinul tău şi la calea ta. Învaţă fiecare lucru pe care trebuie să-l ştii pînă cînd vei reuşi să mînuieşti spada luminoasă şi ea să aibă încredere în tine. Fii atent la cum luptă prietenii tăi, maeştrii tăi şi inamicii tăi.
Antrenează-te suficient, dar nu comite cea mai gravă eroare: aceea de a crede că ştii ce lovitură se pregăteşte să dea adversarul tău.

06.03.2007

Vine ziua de vineri, mergi acasă şi iei cu tine ziarele pe care nu ai apucat să le citeşti în timpul săptămînii. Dai drumul la televizor cu volumul mic. Pui o casetă la casetofon. Foloseşti telecomanda pentru a sări de la un canal la altul în timp ce încerci să răsfoieşti paginile ziarului şi să asculţi muzica. Ziarele nu spun nimic nou, programele Tv se repetă şi deja ai mai ascultat de o gramadă de ori caseta. Soţia ta se ocupă de copiii tăi, sacrificîndu-şi tinereţea fără a înţelege de ce o face.
Îţi vine în minte o scuză: ”Mda, aşa e viaţa.”
Nu, aşa e cum nu merge viaţa.
Viaţa e entuziasm. Încearcă să-ţi aminteşti unde ai lăsat entuziasmul tău. Ia-ţi soţia şi copiii şi încearcă să-l regăseşti, înainte de a fi prea tîrziu.
Iubirea nu împiedică pe nimeni să-şi urmeze propriile vise.

07.03.2007

O prietenă a călătorului venise să vadă o comedie pe Broadway şi în timpul unei pauze ieşi să bea ceva. Holul era plin şi lumea fuma, bea şi vorbea. Cînta un pianist dar nimeni nu era atent la muzica lui. Femeia îşi lăsă paharul şi studie muzicianul. Părea plictisit –îşi făcea doar munca aşteptînd să se termine pauza. După încă un pahar, simţindu-se un pic ameţită, se apropie de pian. “Eşti de-o plictiseala mortală! De ce nu cînţi măcar pentru tine însuţi?” exclamă.
Pianistul era surprins. Şi atunci începu să cînte genul de muzică care îi plăcea lui. În puţin timp întregul hol amuţise.
Cînd termină piesa lumea explodă în aplauze entuziaste.

08.03.2007

E uşor să fim nesociabili. Tot ce trebuie să facem este să stăm departe de lume, evitînd să suferim. În acest fel nu trebuie să riscăm iubire, dezamăgire şi vise frustrate. E uşor să fim nesociabili. Nu trebuie să ne preocupăm de telefoane pe care ar trebui să le dăm, de persoane care ne cer ajutorul, de mila care ar trebui răsplătită. Trebuie doar să pretindem că trăim într-un turn de fildeş şi să nu vărsăm niciodată o lacrimă. Trebuie doar să ne petrecem viaţa recitind un rol. E uşor să fim nesociabili. Tot ce trebuie să facem e să respingem orice lucru frumos pe care ni-l oferă viaţa.

09.03.2007

Exista o veche legendă peruviană care povesteşte despre un oraş unde toţi erau fericiţi. Locuitorii săi făceau tot ce voiau şi toţi se înţelegeau. Doar guvernatorul era puţin trist pentru că nu avea nimic de guvernat. Închisoarea era goală, tribunalul nu era niciodată folosit, iar biroul notarial nu producea nimic, pentru că un cuvînt al unui om valora mai mult decît hîrtia pe care ar fi fost scris. Într-o zi chemă la el nişte constructori dintr-un oraş îndepărtat ca să înalţe o construcţie în piaţa principală. Pentru o săptămînă s-a putut auzi zgomotul ciocanelor şi al fierăstraielor. La sfîrşit, guvernatorul invită toţi locuitorii la inaugurare. Cu mare solemnitate, schelele fură coborîte şi se putu vedea …o spînzurătoare. Lumea se întreba ce făcea o spînzurătoare acolo în piaţă. Înfricoşaţi, începură să folosească tribunalul pentru a rezolva orice problemă, cînd înainte totul se rezolva cu un acord reciproc. Merseră la biroul notarial pentru a legaliza documentele care puteau aminti de ceea ce înainte era dat pe cuvînt. Şi începură să acorde atenţie la ce spunea guvernatorul, temîndu-se de lege. Legenda spune că spînzurătoarea nu a fost folosită niciodată. Dar prezenţa sa a schimbat totul.

Toate textele plasate in aceasta sesiune sunt Coelho - Maktub

Poate nu e foarte potrivit aici, la vitamine, dar am citit un articol care mi-a placut:

M-am tot gandit si ma tot gandesc la chestia asta de foarte multa vreme. Mai acum ceva timp m-am intalnit cu o fosta colega de liceu, pe care candva o admiram foarte mult ca mereu avea unghiile frunoase si era foarte ingrijita. Acum arata cumplit, era …nevasta. Am intrebat-o ce s-a intamplat cu ea si mi-a spus: “pai, m-am maritat. Acum ce-mi mai trebuie sa arat bine, am si 2 copii, nu mai am timp de nimic”
M-am speriat. Serios. Mi s-a parut cumplit. Eu nu vreau sa devin nevasta.

De ce devin femeile nevesteSi m-am gandit ca totusi sunt foarte multe femei care asta fac. Ca nu mai exista povestea cu vanatorul si vanatul, si devin lenese. Apare si un copil, doi poate, dau vina pe timpul care nu mai e ca altadata…si tot asa

Sunt chiar frustrata. Nu este deloc greu sa ne trezim cu jumatate de ora mai devreme ca sa ne pregatim pentru o zi frumoasa si sexi, indiferent de ceea ce avem de facut in timpul zilei. O femeie trebuie sa fie mereu frumoasa si proaspata ca o amanta.

Nu inteleg rostul…hainelor de casa, de exemplu. Ca daca stam in casa, trebuie sa ne imbracam cu haine mai vechi, merg si cele decolorate, mai urate, largi etc.

Mie imi place sa ma imbrac cu haine cat mai sexy in casa, destul nu-mi permite job-ul sa port fuste scurte si maieuri decoltate. Plus ca rochitele alea vaporoase si papuceii roz cu puf si fundite…

Iar barbatii chiar prefera sa aiba o femeie frumoasa langa ei…si daca ii iubim, atunci chiar merita asta.

Tot nu o sa apricep in veci cum devin femeile neveste. Odata ce au o relatie stabila, gata, nu mai e nevoie sa arate bine, trec la blugi si tricouri largi, nu mai poarta tocuri iar greutatea nu mai e o problema. Ma sperie chestia asta foarte mult.

Nu vreau sa devin nevasta. In fond, eu nu penru un EL vreau sa fiu frumoasa, ci pentru mine. Ma simt bine cand oamenii intorc capul dupa mine pe strada, indiferent daca am sau nu un barbat alaturi. Imi face bine la moral si in felul asta ma simt mai feminina si mai sexi si EL e cel care apoi profita de asta. E cam ca monotonia sexuala in familie, un alt subiect pe care nu-l inteleg.

andreea, ai mare dreptate



Acest mesaj a fost editat de julyalina: 26-03-2007, 12:21 PM