Hehe, frumoasa poveste!
Eu nu am avut parte de prea multa actiune niciodata de Craciun. La noi a fost mai mult in suflet si in liniste, nu s-au facut chefuri, nu s-a mers nicaieri (si nici la tara n-am fost vreodata de nici o sarbatoare mare

). Poate din cauza asta nu simt nici o diferenta intre Craciunurile din tara si cele de aici. Atita timp cit sint cu sufletul pregatit de sarbatoarea Nasterii Domnului, pentru mine nu conteaza punctul geografic in care ma aflu. Imi plac obiceiurile, insa, imi place sa ascult povesti, imi place sa particip la ele...
Mi-e dor, in schimb, de Craciunurile copilariei, cind totul era frumos, toata lumea era acasa (asta era o mare chestie la noi, pentru ca atit bunicii cit si parintii mei au fost
workaholici, mereu in delegatii, mereu cu raspundere mare - nu ca m-as fi simtit vreodata singura, Doamne fereste, mereu era cite cineva, dar de sarbatori erau TOTI). Parintii mei erau nespus de tineri si frumosi, bunicii mei erau si ei, in floarea virstei lor, frumosi si iubiti de toata lumea, se adunau oameni muuuulti pe la ei in vizite intre Craciun si revelion...
Daca mi-e dor de ceva, mi-e dor de ATUNCI. Dar "atunci" asta nu are cum sa mai vina inapoi, oamenii dusi dintre noi ne-au ramas doar in suflete... Portocalele umplute cu spuma de ciocolata ale bunicii mele le mai am doar in gind....
Incerc sa las
cotidianu' deoparte cind e vorba de Sarbatori, iara daca nu-mi vine, atunci imi impun! Iac-asa, pentru ca nu mi-ar ierta-o copilul din mine, daca n-as face-o. Si pofta vine mincind... decoratii, mirosul de brad, portocale aiurea ratacite prin casa, buchet de cetina de brad la capul patului, liniste...Lucruri marunte care adunate fac o comoara maaaare!