O sa va spun o poveste din viata mea..
Eram la Venetia, era 14 aprilie, ziua in care implineam 16 ani. Imi serbam ziua la Caffe Adriani, in Piata San Marco, colegii mei de liceu imi cantau la multi ani. De noi s-a apropiat un tip, inalt, blond, cu niste ochi mai albastrii decat sunt lentilele mele de contact acum. Pentru o pustoaica de 16 ani cum eram eu, era intruchiparea perfectiunii. Era roman, auzise romaneste si s-a apropiat sa ma salute. Nu l-am intrebat nici cum il cheama, eram prea fericita ca sunt acolo, ca fac 16 ani, eram emotionata ca urma sa fac un legamant, se numea “casatoria cu marea” si semnificatia era ca te vei intoarce intotdeauna acolo…
Acelasi an, 13 august, eram in vacanta la Eforie Nord la niste casute pt mineri
).gif)
. Nu radeti, eram atat de tanara si atat de putin imi pasa unde dorm, incat as fi dormit si pe plaja. Eram fericita oricum. Era o singura chiuveta functionala si eu stateam la o coada uriasa ca sa spal o farfurie. Coada nu inainta pt ca in fata, un tip, spala tacticos cu o periuta de dinti o pereche de adiasi. M-am enervate si m-am dus direct in fata si, fara sa ma uit nici in dreapta nici in stanga, am bagat farfuria sub jetul de apa astfel ca resturile s-au scurs in adidasii tipului. M-am simtit brusc trasa de mana, lipita de un copac si.. sarutata. Era tipul din Venetia…
Au urmat 2 ani atat de frumosi incat mi se par ireali. Eu traiam in Italia si eram minora, el traia in Romania si era cu 8 ani mai mare decat mine. Parintii nostrii nu au acceptat niciodata relatia noastra. Dar nu conta. Ne vedeam pe ascuns, fie venea el la mine, fie veneam eu in Romania si ne vedeam la Sibiu si pentru asta trebuia sa trec prin Kosovo, unde era razboi, fie ne intalneam intr-un alt oras din Europa. Ne scriam in fiecare zi scrisori de dragoste absoluta convinsa fiind ca traiesc cea mai incredibila poveste din lume. Traiam un basm, nu vroiam sa ma trezesc niciodata. Am vazut cu el Parisul intr-un decembrie, ningea incredibil si aveam haine de vara. Am vazut grotele din Sardinia, unde apa e rosie din cauza rocilor vulcanice, am mers la concertul lui Pavarotti din Sarajevo.. Ascultam non ho l’eta pentru ca asa ma simteam…
http://www.youtube.com/watch?v=PtbW7zYmYfMNe faceam planuri ca vom trai fericiti impreuna pana la adanci batraneti si ma trezeam in fiecare dimineata cu gandul ca sunt mai aproape de visul meu.
Mi-am terminat liceul acolo si m-am intors in tara. Urma sa ma mut cu el, intr-o casa pe care el o cumparase si o amenajasem impreuna in Bucuresti. Dar n-am putut sa fac asta…. N-am vrut sa imi ranesc parintii pentru nimeni, n-am putut sa o fac nici macar pentru el.
Au trecut aproape 11 ani de atunci dar niciodata nu am incetat sa il consider cea mai frumoasa intamplare din viata mea. Am vorbit mereu, uneori ne-am vazut la o cafea, am stiut mereu unul de altul. A avut taria si decenta sa nu se amestece in viata mea, a stiu ca sunt cu altcineva si a respectat asta. Nici eu nu m-am amestecat in viata lui desi au fost momente in care m-as fi bucurat pentru el sa fie atat de fercita cat eram eu. A pretins mereu ca m-a cautat pe mine in orice femeie si nu m-a gasit… N-am sa stiu probabil niciodata cat adevar sau cata minciuna e in asta. Cert e ca n-a vandut niciodata casa in care urma sa stam noi.
Ne-am vazut de curand… suntem la fel dar mai batrani, il iubesc, dar ca pe o amintire frumoasa. Daca el e omul care m-ar face ferciita? Probabil ca da, el e, dar pentru asta unul din noi trebuie sa isi mute tot universal. Pentru ca traim in lumi aflate la 600 de km distanta…