15.11.2006

Era un rege spaniol care era tare mîndru de originea sa. Şi era cunoscut ca fiind foarte crud cu cei mai slabi. Într-o zi se plimba cu bătrînii săi sfetnici pe un cîmp din Aragona, unde tatăl lui căzuse într-o bătălie. Acolo întîlniră un sfînt care culegea un braţ de oase. “Ce faci?” întrebă regele. “Onoare Maiestăţii Tale,” spuse omul. “Cînd am aflat că regele Spaniei vine pe aici, am hotărît să găsesc oasele tatălui său pentru a i le da. Dar tot caut şi tot nu le găsesc. Sunt la fel ca cele ale ţăranilor, ale săracilor, ale cerşetorilor şi ale sclavilor.”

Coelho...Maktub

16.11.2006

Spune maestrul: “Propriul destin nu e aşa de uşor cum pare. Pentru nimic. Ar putea cere chiar şi acţiuni periculoase. Cînd vrem ceva, punem în mişcare energii puternice şi nu mai sîntem în stare să ascundem faţă de noi înşine adevăratul sens al vieţii noastre. Cînd vrem ceva, facem o alegere şi plătim preţul. Ar putea fi nevoie să abandonăm vechi obiceiuri, ne-ar putea creea probleme şi aduce dezamăgiri. Şi nu are importanţă cît de mare e preţul pentru că niciodată nu e la fel de mare ca cel pe care
l-am plăti pentru a nu fi trăit destinul nostru personal. Pentru că într-o zi vom privi în urmă şi vom vedea tot ce am făcut, şi ne vom asculta inima spunînd: “mi-am irosit viaţa.”
Crede-mă, asta e cea mai rea frază pe care ai putea auzi-o vreodată.”

Coelho...Maktub

17.11.2006


Un om venise la un tîrg ca să vîndă nişte vase. O femeie se apropie şi examinează marfa lui. Unele piese nu erau decorate, în timp ce altele aveau desene îngrijite. Femeia întreabă care este preţul vaselor. Spre surprinderea ei, i se spune că preţul este acelaşi. “Cum pot avea acelaşi preţ şi vasele colorate şi cele simple?” întreabă. “Cum poate fi evaluat la fel un vas care a necesitat mai mult timp şi mai multe eforturi pentru a fi realizat?” “Sînt un artist,” spune vînzătorul. “Pot vinde un vas pe care l-am făcut, nu frumuseţea lui. Frumuseţea este gratis.”


Un băiat conducea un Mercedes luxuos, cînd i se sparse o roată. În timp ce încearcă să o schimbe îşi dă seama că nu are cric. ‘Mda, o să mă duc la casa cea mai apropiată şi o să întreb dacă nu îmi pot împrumuta unul,” gîndeşte plecînd în căutare de ajutor. “Poate că persoana căreia îi voi cere ajutorul, văzînd maşina mea, îmi va cere bani ca să îmi dea cricul,” îşi spune. “Cu aşa o maşina, şi cu mine cerînd ajutor, îmi va cere pe puţin zece dolari. Poate chiar cincisprezece, pentru că ştie că am nevoie de cric. Ar putea profita şi să-mi ceară pînă la o sută de dolari.” Şi cu cît mergea, cu atît creştea preţul. Cînd ajunse la casa cea mai apropiată şi proprietarul deschise uşa, tînărul strigă: “Eşti un hoţ! Un cric nu merită atît de mult! Ţine-ţi-l sănătos !”
Care dintre noi poate spune că nu făcut niciodată la fel?


P. Coelho...Maktub

Cu mana pe inima, recunosc ca zilnic fac/gandesc una d'asta! Spre rusinea mea...

Un om si cainele lui mergeau de-a lungul unui drum. Omul admira
imprejurimile, cand deodata isi dadu seama ca nu mai este pe pamant, ci
in lumea celor drepti. Isi aduse aminte cum a murit si ca prietenul sau
necuvantator murise de cativa ani. Se mira si merse mai departe,
gandindu-se unde duce drumul pe care mergea. Dupa putin timp, ajunsera
la o stanca alba si inalta ce se intindea pe o parte a drumului. Parea
ca este facuta dintr-o marmura foarte fina. La capatul unui deal,
stanca
era impartita in doua de un arc care stralucea in lumina apusului. Cand
ajunse in fata arcului, vazu o poarta imensa iar strada pe care mergea
era

facuta din aur. Omul de indrepta spre poarta si in timp ce se apropia
vazu un
om care statea la un birou in fata intrarii.
Cand ajunse destul de aproape ii striga omului "Scuza-ti-ma, unde ma
aflu?"
"Acesta este Raiul, domnule" raspunse omul de la birou.
"Wow! Imi puteti da si mie niste apa, va rog?"
"Bineinteles. Intrati va rog, si o sa va aduca cineva apa imediat."
Omul de la poarta gesticula si poarta se deschise.
"Prietenul meu poata sa intre si el?" intreba calatorul si arata spre
cainele sau.
"Imi pare rau dle, nu aveti voie cu animale."
Calatorul se gandi o clipa si apoi se intoarse si isi continua drumul
pe care mergea impreuna cu cainele sau. Dupa o buna bucata de vreme si
dupa ce strabatu o distanta considerabila, ajunse la un drum noroios
care ducea spre o ferma, poarta fermei aratand ca si cum nu ar fi fost
niciodata inchisa. Nu erau garduri si cand se apropie vazu inauntru un
om
sprijinit de un copac, citind o carte.
"Scuza-ti-ma, aveti putina apa?" intreba calatorul.
"Da sigur, este o pompa chiar aici, intrati va rog."
"Dar prietenul meu, poate intra?"
"Cred ca este un castron langa pompa."
Calatorul intra impreuna cu cainele sau si gasi o pompa veche de mana
cu un castron langa ea. O umplu, bau pana se satura si apoi o dadu
cainelui sau. Dupa aceea, calatorul se indrepta catre omul care citea
in continuare o carte langa copac si il intreba "Cum se numeste acest
loc?"
"Acesta este Raiul", raspunse omul.
"Hmm, este destul de ciudat, omul de mai inainte mi-a spus de
asemenea ca acela este Raiul."
"Ahh, locul acela cu poatra de sidef si drumul pavat cu aur? Acela este
Iadul."
"Si nu va deranjeaza ca se folosesc de numele dvs?"
"Nuu, ne bucuram ca ei departajeaza oamenii, cei buni de cei care si-ar
lasa cel mai bun prieten un urma."

18.11.2006

Călugării Zen, cînd vor să mediteze, se aşează în faţa unei stînci şi spun: “Acum voi aştepta ca această stîncă să crească un pic.”
Spune maestrul: “ Fiecare lucru din jurul nostru este în continuă schimbare. În fiecare zi soarele străluceşte peste o lume nouă. Ceea ce numim rutină este o zi plină de noi propuneri si oportunităţi. Dar noi nu percepem că fiecare zi e diferită de celelalte. Astăzi, undeva, o comoară te aşteaptă. Poate fi un zîmbet, poate fi o mare victorie – nu are importanţă. Nimic nu e plictisitor, pentru că totul se schimbă constant. Plictiseala nu face parte din lume.
Poetul T.S. Eliot scrisa: “Mergi pe multe străzi, întoarce-te acasă la tine şi priveşte fiecare lucru ca şi cum ar fi prima dată.”

Coelho...Maktub

19.11.2006

“Există ceva mai important decît rugăciunea?” întrebă discipolul pe maestrul său. Maestrul îi spuse să mearga la un tufiş din apropiere şi să taie o ramură. Discipolul ascultă. “E încă viu tufişul?” întrebă maestrul. “Viu ca înainte,” răspunse discipolul. “Acum mergi şi taie-i rădăcinile,” spuse maestrul. “Dacă o să o fac, tufişul va muri,” spuse discipolul. “Rugăciunile sînt ramurile unui copac ale cărei rădăcini sînt credinţa,” spuse maestrul. “Aşadar poate fi credinţă fără rugăciune. Dar nu poate exista rugăciune fără credinţă.”

Coelho...Maktub

20.11.2006

“Maktub” înseamnă “Aşa a fost scris.” Arabii cred că “aşa a fost scris” nu ar fi o traducere prea bună, pentru că, deşi totul deja a fost scris, Dumnezeu are compasiune şi a scris totul doar pentru a ne ajuta.

Călătorul din poveste este la New York. Este în întârziere la o întâlnire, şi cînd pleacă de la hotel îşi dă seama că maşina sa a fost mutată de poliţie. Ajunge tîrziu la întâlnire, prânzul durează mai mult decît ar fi fost necesar, şi el se gîndeşte la amenda pe care trebuie să o plătească. O să fie o avere. Pe neaşteptate, îşi aminteşte de bancnota pe care o găsise pe stradă cu o zi în urmă, şi vede o oarecare ciudată legătură cu ce i se întîmplase dimineaţă.
“Cine ştie, poate că am găsit banii aceia înainte ca persoana care ar fi trebuit să-i găsească să fi avut posibilitatea. Poate am mutat bancnota din calea cuiva care într-adevăr avea nevoie. Cine ştie dacă nu am intervenit în ce a fost scris!
Simte nevoia să se elibereze de bancnotă, şi în acel moment vede un cerşetor aşezat pe trotuar. Îi dă rapid bancnota, şi simte că a readus un echilibru lucrurilor. “Aşteaptă o clipă,” spune cerşetorul. “Nu caut ajutor. Eu sînt poet şi vreau să-ţi citesc o poezie în schimb.” “ .....mda, alege una scurtă, pentru că mă grăbesc”. Cerşetorul răspunde “dacă eşti încă viu, este pentru că nu ai ajuns încă acolo unde ar trebui să fii.”

Coelho...Maktub

Despre frumusetea uitata a vietii
Andrei Plesu / Opinii-Jurnalul National


Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop.
Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada.
Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta.
Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.
Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu! mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta.
Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

July...aproape ca nu mai pot sa respir...ce extraordinar...Am citit cu sufletul la gura...spendid...fara cuvinte.

21.11.2006

Un dresor de animale de la circ poate îmblînzi foarte uşor elefanţii folosind un truc foarte simplu: cînd animalul este încă pui îi leagă un picior de un trunchi de copac. Nu contează cît de mult se zbate, micul elefant nu este în stare să se elibereze. Încet, încet, se obişnuieşte cu ideea că trunchiul de copac este mai puternic decît el. Cînd devine adult, cu o forţă uriaşă, oricine îi poate înnoda o funie de picior şi lega chiar şi de un arbust. Nici măcar nu va mai încerca să se elibereze. Picioarele noastre, ca şi cele ale elefanţilor, sînt deseori împiedicate de noduri fragile. Şi dacă, de cînd eram copii ne-am obişnuit cu rezistenţa trunchiului de copac, nici măcar nu încercăm să luptăm. Fără a realiza că un simplu act de curaj este tot ce trebuie pentru a ne găsi libertatea.

Coelho...Maktub

liliana, multumim

22.11.2006

Noi toţi vedem că trebuie să îndeplinim anumite acţiuni, să facem anumite lucruri, să rezolvăm probleme, să fim disponibili pentru ceilalţi. Încercăm tot timpul să planificăm ceva, să concludem ceva, să descoperim un al treilea “ceva”. Nu este nimic greşit în toate astea – pînă la urmă aşa construim şi modificăm lumea.
Dar şi actul Adoraţiei face parte din viaţă. Pentru a ne opri din cînd în cînd, pentru a fugi de noi înşine şi să rămînem în linişte în faţa Universului.
Pentru a îngenunchia, trup şi suflet. Fără să cerem nimic, fără să mulţumim pentru ceva.
Doar pentru a simţi căldura iubirii care ne înconjoară. În acele momente se pot dezlănţui lacrimi neaşteptate – lacrimi nici de bucurie, nici de tristeţe.
E un dar.
Lacrimile purifică sufletul tău.


Un abate povestea cum Abatele Iosif se rugase atît de mult încît nu mai avea nimic de care să se preocupe – pasiunile lui fuseseră învinse.
Aceste cuvinte ajunseră la urechile unuia dintre înţelepţii de la mănăstirea Sceta, care îi chemă pe novici la cină.
“Poate că aţi auzit că abatele Iosif nu mai are nici un fel de tentaţii de depăşit,” spuse. “Absenţa eforturilor slăbeşte sufletul. Să ne rugăm ca Domnul nostru să trimită o tentaţie puternică abatelui Iosif. Şi dacă va fi în stare să reziste aceleia, să cerem încă una, şi apoi încă una. Şi cînd va fi în plină luptă pentru a rezista tentaţiilor, să ne rugăm ca el să nu mai spună niciodată “Doamne, alungă diavolul acesta”. Să ne rugăm să insiste în a cere: “Doamne, dă-mi forţa să înving acest rău.”


Coelho...Maktub

23.11.2006

July...nu-ti mai spun ca textul asta este deja..."Reportaj cu Dumnezeu", e intre primele plasate...esti o scumpa oricum...

Discipolul spuse maestrului său: “Am petrecut mare parte a zilei gîndind ce nu ar fi trebuit să gîndesc, dorindu-mi ce nu ar fi trebuit să-mi doresc şi făcînd planuri ce nu ar fi trebuit făcute.“ Maestrul îl invită pe discipol să facă o plimbare în pădurea din spatele casei.
De-a lungul drumului îi arătă o plantă şi ceru discipolului să-i spună dacă îi ştie numele.
“Belladonna” (femeie frumoasă), spuse discipolul. “Poate ucide pe oricine îi mănîncă frunzele.” ” Dar nu poate ucide pe nimeni care doar o admiră”, spuse maestrul.
”La fel, dorinţele negative nu pot face rău atîta timp cît nu te laşi sedus.”

Coelho...Maktub

24.11.2006 ...o luna pana la Ajunul Craciunului

Michelangelo a fost întrebat o dată cum face să creeze opere atît de minunate. “E foarte simplu,” răspunse. “Cînd privesc un bloc de marmură, văd lucrarea în el. Tot ce trebuie să fac e să dau la o parte ceea ce nu îi aparţine. Există o operă pentru fiecare dintre noi pe care sîntem destinaţi să o împlinim. Acesta este punctul central al vieţii, şi - nu are importanţă cît încercăm să ne păcălim – ştim cît e de important pentru fericirea noastră. De obicei, opera aceasta este acoperită de ani de frică, vină şi nehotărîre. Dar dacă hotărîm să îndepărtăm acele lucruri care nu ne aparţin, dacă nu avem îndoieli asupra capacităţilor noastre, putem merge înainte cu misiunea care este destinul nostru. Acesta este unicul mod de a trăi cu onoare.”

Coelho...Maktub

25.11.2006

Maestrul spuse: “Cînd simţim că a venit momentul schimbării, începem - inconştient- să derulăm filmul de la capăt, pentru a revedea fiecare înfrîngere suferită pînă atunci . Şi, cu siguranţă, cu cît creştem, numărul momentelor dificile creşte. Dar, în acelaşi timp, experienţa ne dă acţiunile cele mai bune pentru a depăşi acele înfrîngeri, şi pentru a găsi calea care ne permite să mergem înainte. Trebuie să derulăm şi al doilea film din arhiva noastră mentală. Dacă privim doar pelicula înfrîngerilor noastre, rămînem paralizaţi. Dacă privim doar pe cel al succeselor, sfîrşim prin a crede că sîntem mai înţelepţi decît sîntem în realitate. Avem nevoie de ambele benzi.”

Coelho...Maktub

26.11.2006

Cît de absurde „sacrificii" facem fiecare dintre noi, jertfind neantului şi somnului atîtea intenţii, atîtea gînduri, atîta generozitate! Nu mă gîndesc acum la „lucrurile mari", bunăoară la viaţa noastră, din care nu facem aproape niciodată un lucru desăvîrşit; sau la „tinereţea" noastră, pe care nu o ardem pînă la incandescenţa finală, ci o consumăm pe-ndelete, sacrificînd nimicniciei cele mai patetice ceasuri de dragoste, deznădejde, contemplaţie sau melancolie.
Mă gîndesc însă la un lucru mai modest: la anumite gînduri pe care nu le ducem pînă la capăt, la anumite poeme pe care nu le scriem. Sînt zile cînd — cum să spun?! — simt că se deschid cerurile deasupra mea, atît de limpezi îmi apar rosturile Lumii şi ale omului. Şi totuşi, zilele acestea se consumă ca orice altă întîmplare. Nu păstrez nimic, nu definesc nimic pentru mine sau pentru alţii. Am, atunci, senzaţia plenitudinii mele şi siguranţa că niciodată nu mă voi mai îndoi de ceea ce am cucerit şi am dezlegat atunci. Dar toate acestea trec, se consumă. Rămîn foarte puţine „gînduri" şi foarte vagi. Am „sacrificat" atîtea ceasuri norocoase nimicniciei. în loc să definesc, să precizez, să însemn nuanţele, amănuntele — mă mulţumesc cu cîteva cuvinte notate în fugă, pe o filă de carnet, cuvinte care în acea clipă de plenitudine mi se par suficiente ca să-mi „păstreze" gîndul, dar care, în realitate, sînt neîndestulătoare chiar să-l amintească.
Fireşte, un lucru gîndit o dată pînă la capăt, o analogie sau o corespondenţă descoperită, o „intuiţie" mai mult sau mai puţin personală — toate acestea nu se „pierd" cu desăvîrşire. Le regăsim, uneori cu surprindere, după o săptămînă, după un an; într-o conversaţie, într-o lectură, într-un peisaj. Dar toată problema nu este să „păstrezi" aproximativ un gînd — ci să-l duci mai departe şi să-l formulezi cu cît mai multă rigurozitate.
Cred însă că un imens număr de pagini geniale au fost „sacrificate" neantului; că foarte multe cărţi care puteau fi scrise n-au fost nici măcar începute. Cred, într-un cuvînt, că fiecare mare scriitor al lumii a „sacrificat" cel puţin un fragment genial neantului, refuzînd să formuleze un gînd sau să însemne o poemă hărăzită într-un ceas de plenitudine.

Mircea Eliade - Fragmentarium

27.11.2006

Infarctul mi-a lămurit, cel puţin, două lucruri. Pe de o parte, am înţeles că sunt împrejurări în care egoismul e firesc. De patru luni, mă gândesc doar la speranţa că voi depăşi cu bine această vară. Pe de altă parte, e prima oară, cred, că-mi înţeleg eşecurile. Până acum, n-am avut niciodată tăria de a recunoaşte că destinul meu a fost decis de defectele mele.
Înaintea recapitulărilor la care m-am văzut obligat, strângeam note pentru un roman. Mă ispitea o replică a trândavului Sybaris din legendă; un Asybaris aproape „metafizic”, cu praf adus de vânt dintr-un deşert misterios, şi visând o mare unde ar fi fost aruncată ― se zice ― cenuşa zeilor morţi. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această ficţiune într-o realitate paralelă. Am renunţat la roman. Aveam, acum, alte griji. Dar, la un moment dat, m-am pomenit amestecând praful din Asybaris în problemele mele. Poate, fiindcă, uneori, oboseam să zic, continuu, „eu”?
E posibilă şi altă explicaţie. Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― aş numi-o „secretă”. Prin „viaţă secretă” înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconştientul ― şi unde nu ne putem minţi. În viaţa publică şi în viaţa particulară, am găsit o soluţie defensivă, fie şi rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poţi apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această „viaţă de dincolo de oglindă” e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi.

24 august 2000
Octavian Paler - Deşertul pentru totdeauna

28.11.2006

Călătorul era la petrecerea de celebrare a Sfîntului Ioan, între corturi, întreceri, arcaşi şi mîncare ţărănească. La un moment dat un clown începu să îi imite gesturile. Lumea rîde, chiar şi călătorul rîde şi îl invită pe clown să bea o cafea cu el. “Fii viu!” spuse clownul. “Dacă eşti viu, trebuie să mişti braţele, să sari, să faci zgomot, să rîzi şi să vorbeşti cu oamenii. Pentru că viaţa este opusul morţii. Să mori înseamnă să rămîi mereu în aceeaşi poziţie. Dacă eşti prea liniştit nu trăieşti.”

Coelho...Maktub

29.11.2006

Jonglerul se opreşte în mijlocul pieţii, scoate trei portocale şi începe să le rotească în aer. Lumea se adună în jurul lui şi se minunează de graţia şi eleganţa mişcărilor sale. “Aşa merge şi viaţa, mai mult sau mai puţin,”spune cineva acolo, lîngă călător. ”Avem întotdeauna cîte o portocală în fiecare mînă şi una în aer. Dar cea care e în aer face diferenţa. A fost lansată cu abilitate şi experienţă dar îşi urmează propriul curs. La fel ca şi jonglerul, lansăm un vis în lume, dar nu avem întotdeauna control asupra lui. În acel moment trebuie să ştii cum să te laşi în mîna Domnului – şi să ceri ca, la momentul cuvenit, visul să-şi urmeze cursul lui corect şi să cadă, împlinit, în mîinile tale.”

Coelho...Maktub

30.11.2006

Într-o seară maestrul se adună cu discipolii şi le ceru să facă un foc ca să stea de vorbă împreună.”Călătoria spirituală e ca un foc care arde în faţa noastră,” spuse. “Un om care vrea să aprindă focul trebuie să suporte fumul care-i îngreunează respiraţia şi-l face să lăcrimeze. Aşa e redescoperită credinţa lui. Oricum, odată ce focul a fost aprins din nou, fumul dispare, iar flăcările luminează toate lucrurile din jurul lor –
dîndu-le căldură şi linişte.”
“Dar dacă altcineva aprinde focul pentru el?” întrebă unul din discipoli. ”Şi dacă cineva ne ajută să evităm fumul ? “
“Dacă cineva face asta, este un fals maestru. Un maestru în stare să ducă focul oriunde doreşte şi să-l stingă de cîte ori are chef. Şi, din moment ce nu a învăţat pe nimeni să aprindă focul, e ca şi cum i-ar lasă pe toţi în întuneric.”

Coelho...Maktub

01.12.2006

Un pustnic bătrîn fu invitat la curtea celui mai puternic rege al acelor vremuri.
“Invidiez un om sfînt care se poate mulţumi cu atît de puţin,“ spuse regele. “Eu invidiez pe Maiestatea Voastră, care se poate mulţumi chiar şi cu mult mai puţin decît am eu,” răspunse pustnicul.
“Ce vrei să spui? Întreagă ţara aceasta îmi aparţine,” spuse regele jignit. “Exact,”spuse călugărul. ”Eu am muzica sferelor celeste, am rîurile şi munţii din toată lumea. Am luna şi soarele, pentru că eu îl am pe Dumnezeu în inima mea. Maiestatea Voastră, însă, nu aveţi decît regatul”.

Coelho-Maktub

numai cat vad mata asta nebunatica mor de ras. acum ma distrag cu mesajele tale.

02.12.2006

Spune maestrul: “Închide ochii. Sau chiar cu ochii deschişi, imaginează-ţi următoarea scenă: un stol de păsări în zbor. Acum spune-mi cîte păsări reuşeşti să vezi: cinci? unsprezece? şaisprezece?“ “Indiferent care ar fi răspunsul – şi e greu ca cineva să pretindă că ştie cîte păsări a reuşit să vadă – un lucru devine mai mult decît clar în acest mic experiment. Poţi imagina stolul de păsări, dar numărul lor e dincolo de controlul tău. Şi totuşi scena era curată, bine definită, exactă. Trebuie să existe un răspuns la întrebare. Cine a hotărît cîte păsări ar fi trebuit să apară în scena imaginată ? Nu tu.”

Coelho...Maktub

03.12.2006

În Roma antică, nişte prezicătoare cunoscute ca Sibile scriseră nouă cărţi care ar fi prezis viitorul imperiului Roman. Duseră cărţile la Tiberiu.
“Cît costă ?” întrebă împăratul roman. “O sută de monezi de aur,” răspunseră Sibilele.Tiberiu mînios le alungă din faţa ochilor. Sibilele arseră trei dintre cărţile lor şi se întoarseră la Tiberiu.
“Costă tot o sută de monezi de aur,” îi spuseră lui Tiberiu. El rîse şi le refuză: “De ce ar trebui să plătesc şase cărţi la fel cît costau nouă?” Sibilele arseră încă trei cărţi şi se întoarseră cu cele trei rămase. “Preţul este tot o sută de monezi de aur,” spuseră. Tiberiu, măcinat de curiozitate, decise să plătească. Dar nu fu în stare să citească decît o parte a viitorului imperiului său.
Spune maestrul: “ E important în viaţă să accepţi cînd ţi se oferă ocazia.”

Coelho...Maktub

04.12.2006

Spune maestrul: “Decizie. Acest ceva pentru care lumea a fost suspicioasă vreme îndelungată. Cîte sînt lucrurile pe care sîntem incapabili să le facem din lipsă de hotărîre, şi cîte pentru că sînt riscante? Un exemplu de lucru greşit interpretat ca “lipsă de hotărîre”:
a vorbi cu necunoscuţii. Fie o conversaţie, un simplu contact sau un salut, foarte rar vorbim cu necunoscuţii. Şi spunem întotdeauna că e mai bine aşa. În acest fel sfîrşim prin a nu fi de ajutor şi a nu fi ajutaţi de Viaţă. Distanţa ne face să părem importanţi şi siguri de noi înşine. Dar, de fapt, nu permitem ca vocile îngerilor noştri să se manifeste prin cuvintele celorlalţi .

Coelho...Maktub

05.12.2006

O, sancta simplicitas? În ce simplificare şi falsificare ciudată trăieşte omul! Nu conteneşti să te minunezi din momentul când ochii ti s-au deprins să vadă acest miracol! Cât de bine am reuşit să facem totul din juru-ne limpede şi liber şi facil şi simplu! cum am ştiut să îngăduim simţurilor noastre să vagabondeze în toate cele superficiale, iar gândirii noastre să-i inspirăm o dorinţă divină de salturi zburdalnice şi raţionamente false! - Cât de bine ne-am priceput de la bun început să ne păstrăm ignoranţa, pentru a ne bucura de o libertate, de o lipsă de griji, de o imprudenţă, de un zel şi de o bucurie de a trăi aproape de necrezut, pentru a ne bucura de viată! şi numai pe această temelie de acum stabilă şi granitică a ignoranţei s-a putut construi până acum ştiinţa, voinţa de a şti bazându-se pe o altă vrere cu mult mai puternică, voinţa de a nu şti, voinţa de incertitudine, de neadevăr! Iar această vointă nu era contrariul celei dintâi, ci forma ei cea mai rafinată! Nici măcar limbajul, aici precum şi în altă parte, nu s-a putut dezbăra de grosolănia sa, continuând să glăsuiască de contrarii acolo unde era vorba doar de gradaţii şi de o anumită fineţe a nuanţelor; de asemenea, tartuferia învederată a moralei, care a devenit acum într-un mod invincibil „carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru“, a denaturat până şi cuvintele din gura noastră, a cunoscătorilor: ici şi colo observăm şi ne amuzăm că de-a dreptul ştiinţa este cea care caută să ne retină mai cu osârdie în acest univers simplificat, completamente artificial, lustruit şi falsificat pentru uzul nostru, căci de voie, de nevoie, ei îi place eroarea, fiind în viaţă - îi e dragă viaţa!

Friedrich Nietzsche...Dincolo de Bine şi de Rău

06.12.2006

LA MULTI ANI NICOLETA SI NICOLAE

In asteptarea Craciunului


Povestea Sfantului Nicolae

In fiecare an, pe 6 Decembrie, crestinatatea sarbatoreste pe unul din cei mai insemnati sfinti ai ei. Ca semn al puterii si harului sau divin, in aceasta preafericita zi, o particica din moastele Sfantului Nicolae, anume chiar mana sa dreapta, daruita de voevodul Mihai Viteazul Bisericii „Sfantul Gheorghe-Nou” din Bucuresti, devine placut mirositoare si facatoare de minuni

Copilul batran

In cetatea Patara, din provincia Lichia, pe pamantul sfant al Cappadociei bizantine, vedea lumina zilei pruncul Nicolae, in cel de-al treilea veac al primului mileniu crestin, cand dreptcredinciosii inca traiau pe vremea prigoanei impotriva invataturilor lui Hristos.
Parintii sai, Teofan si Niona, l-au botezat cu acest nume ales, despre care „Patericul” spune ca se talcuieste „biruitor de popor”. In aceeasi perioada si in aceeasi provincie se nasteau alti doi straluciti teologi si parinti bisericesti, pomeniti cu cinste in calendarul ortodox: Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Ioan Gura de Aur. Toti trei, impreuna cu Sfintii Imparati Constantin cel Mare si mama sa, Elena, vor scoate crestinismul din catacombe la lumina zilei.
Traditia povesteste ca, la venirea pe lume a copilului Nicolae, trei stele mari ar fi stralucit cu neobisnuita putere pe cer, inchipuind semnul Preasfintei Treimi. De a doua zi, mama si tatal sau n-au mai cunoscut impreunarea trupeasca, dedicandu-si intreaga viata unicului lor fiu, incredintati ca nu este cu putinta a se mai naste in familia lor o odrasla la fel de dorita si de ocrotita de Dumnezeu. Primul semn al acestui adevar l-a aratat baiatul chiar de la cea dintai spalare, cand s-a ridicat in picioare din apa scaldatorii de lemn, uimindu-si peste masura parintii. Traditia bisericeasca istoriseste ca pruncul a supt numai de la sanul drept al mamei sale, pentru luare-aminte ca va fi pomenit in randul dreptilor, dar niciodata in zilele de miercuri si vineri de peste saptamana, ceea ce dovedea ca sfantul de mai tarziu avea sa fie un mare postitor, cum s-a si adeverit.
Pe masura ce crestea numarul anilor, sporeau cu repeziciune atat intelegerea, cat si obiceiurile cele bune ale baiatului, astfel incat, la varsta invataturii, Nicolae ajunsese „la multa si neobisnuita intelepciune”. Acelasi „Pateric” pomeneste cuvinte miraculoase de lauda pentru cresterea sfantului, inca inainte de a i se duce vestea in intreaga crestinatate. „Deci, facandu-se desavarsit in cuvantul invataturii, s-a aratat desavarsit si in lucrul vietii, caci se abatea de la prietenii desarte si de la vorbe nefolositoare, ferindu-se din calea femeilor si de petrecerea cea lumeasca. Mai intai copilul, mai apoi tanarul, imbunatatit si curat, ardea cu duhul si slujea Domnului cu frica, incat nu se vedea la dansul nici un fel de narav tineresc, ci numai obiceiurile omului batran. Caci, precum omul batran, daca are obiceiul celor tineri, este luat in ras, tot asa si tanarul, daca are naravul barbatului batran, se cinsteste de toti cu mirare, caci sunt nepotrivite tineretile pentru batranete, dar cinstite si frumoase sunt batranetile in tinerete...” Copilul batran devenea tanarul intelept si barbatul sfant!

Cele dintai minuni

Inca din primii ani ai indelungatei sale vieti, Nicolae s-a lasat cuprins de o mila pustiitoare fata de aproapele sau, fie copil, fie varstnic, fie pagan nebotezat, fie crestin. Sfanta traditie bisericeasca pomeneste ca, intr-o dimineata, plecand Nicolae in cetate, de mana cu mama sa, cei doi au nimerit intr-o imbulzeala de oameni, pe o straduta ingusta, podita cu piatra. Mama si fiul au descoperit cu tulburare ca o fetita cazuse pe fereastra si se zdrobise de caldaram. Chipul ei frumos si palid era brazdat de un fir de sange, ce se scurgea din coltul gurii. Alaturi, ingenuncheat, plangea amarnic tatal copilei, cuprins de o jale fara de margini. Pe neasteptate, micul Nicolae s-a aplecat asupra fetitei si a sarutat-o, sub privirile uimite ale celor adunati in jur. La putine clipe, copila a deschis ochii, clipind des, apoi s-a ridicat in capul oaselor, pe patul de piatra al strazii, sculandu-se din moarte, ca si cand s-ar fi trezit din somn. Multimea uluita a inceput sa strige, in timp ce Nicolae si-a luat mama de mana si s-a indepartat. Cand cei doi s-au apropiat de capatul strazii, fetita inviata i-a ajuns din urma, fugind dupa ei. Copila l-a imbratisat pe baiatul cel fermecat, sub privirile inlacrimate ale mamei. In doar cateva clipe, multimea s-a talazuit spre ei, in frunte cu tatal fetitei salvate. „Cine esti, ca sa-ti pot multumi?!”, a exclamat micuta, care nu mai avea nici o urma de lovire pe trup. „Nicolae este numele meu”, a raspuns copilul, „dar nu mie trebuie sa-mi multumesti, ci lui Dumnezeu, iar aceasta nu o poti face decat daca te botezi impreuna cu familia ta...” Tatal fetitei a jurat ca va face acest lucru chiar a doua zi. La putin timp dupa aceasta intamplare minunata, intr-o duminica, Nicolae si parintii sai au mers la singura biserica crestina ce exista in cetate pentru a participa la slujba. Dupa incheierea Liturghiei, la iesirea din lacasul sfant, cei trei au intalnit un alai de copii sarmani care se rugau de un negustor sa le dea de pomana cateva bomboane din cele pe care le transporta cu o caruta, spre a fi vandute la pravalia sa. Lipsa de milostivire a omului l-a induplecat pe tatal lui Nicolae sa-i plateasca o punga de bomboane, pe care a daruit-o copiilor. Dar dulciurile erau neindestulatoare si multi dintre sarmani au inceput sa planga cand au vazut ca lor nu le ramane nimic. Nicolae s-a intristat de mila lor. Dupa intoarcerea acasa, a ingenuncheat in fata icoanei Mantuitorului, in camera lui, si s-a rugat toata dupa-amiaza si seara, pana la culcare, cu lacrimile siroindu-i pe obraji, fara sa manance si fara a fi intrerupt de parinti. A doua zi, s-a intins vestea ca se petrecuse cea mai mare minune din istoria cetatii Patara. Dis-de-dimineata, in toate casele crestinilor, copiii isi aflasera incaltarile pline cu dulciuri si felii de cozonac!

Arhiereul

In primii ani ai adolescentei, unchiul lui Nicolae, care era episcop al locului, vazand sarguinta si credinta nepotului sau, l-a chemat pe calea preotiei. Parintii si-au dat binecuvantarea, iar fiul a plecat cu bucurie la invatatura celor bisericesti. Atata ravna si sfintenie vedea unchiul la nepot, incat, peste cativa ani, cand l-a hirotonisit preot, a tinut slujba in piata publica din cetate, dupa care a rostit o scurta cuvantare in fata oamenilor adunati acolo. Episcopul l-a daruit pe Nicolae multimilor, in haine preotesti, cu o urare impresionanta: „O, fericita este turma care se va invrednici a avea pe acest pastor!” Cu adevarat, ucenicul a pazit juramantul credintei, incepand pastorirea sufletelor ce le-a primit in grija, cu blandete si cu multa iubire. Au urmat anii cucernici in care sfantului i-a crescut vestea in intreaga Cappadocie, dupa cum „Patericul” scrie: „Multe, mari si preaslavite minuni a facut Sfantul Nicolae! Orbilor le-a dat vederea, surzilor le-a daruit auz, schiopilor - umblare, bolnavilor - tamaduire, saracilor - alinare, cu o putere intocmai cu cea a apostolilor...”
La moartea parintilor sai, care au trecut la cele vesnice in aceeasi zi, sfantului i-a ramas drept mostenire o mare avere, caci familia sa era instarita. Dar Nicolae, care ajunsese la rangul bisericesc de ierarh, a impartit toata agoniseala mostenita saracilor din cetate, dupa care a dat de stire credinciosilor ca va pleca intr-o lunga calatorie pe mare, la Locurile Sfinte. Nici ierarhul si nici credinciosii sai din cetatea Patara nu stiau ca nu se vor mai revedea vreodata... In calatoria ce a urmat, Sfantul Nicolae a savarsit una dintre cele mai mari minuni din indelungata sa viata. Inainte de a ajunge in portul Alexandria, corabia, in care se aflau mai multi oameni, a fost lovita de o puternica furtuna, cu vanturi naprasnice si valuri cat casa. In fata crestinilor inspaimantati, sfantul a ingenuncheat pe punte si s-a rugat, dupa care a vorbit cu glas tare stihiei. Spre uluirea celor de fata, furtuna s-a domolit, cum facuse altadata Insusi Mantuitorul Hristos!

Calea fara intoarcere

Ajuns cu bine la Ierusalim, dupa ce a traversat desertul Sinaiului, sfantul a urcat pe Golgota si a ingenuncheat, plangand la locul Rastignirii lui Iisus. Aici a avut o vedenie suprafireasca, pe care a povestit-o, mai tarziu, Sfantului Metodie, Patriarhul Constantinopolului, iar acesta a scris-o, pentru a ramane spre luare-aminte urmasilor. „Intr-o strafulgerare de lumina, Sfantul Nicolae a vazut aievea pe Mantuitorul nostru intru slava, stand aproape de dansul si dandu-i Sfanta Evanghelie, iar de partea cealalta a vazut pe Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, punand pe umerii sai omofor arhieresc. Atunci s-a auzit o voce ca de tunet, ce i-a spus asa: „Mergi inapoi in Lichia, dar calea ta este fara intoarcere, caci sufletele crestinilor din mitropolia Mira au ramas fara pastor. Acolo va fi sfarsitul zilelor tale!”„ Sfantul ierarh Nicolae a ascultat porunca si s-a intors in Cappadocia, calatorind tot pe mare, dar s-a oprit in cetatea Mirei. De cum a sosit acolo, s-a grabit la catedrala mitropolitana, pentru a aprinde o lumanare in semn de multumire Celui de Sus, ca l-a ajutat sa ajunga cu bine pe uscat. Cand a intrat in catedrala, un batran in straie preotesti i-a facut semn sa se apropie. „Care e numele tau, crestine?”, l-a intrebat acela. „Nicolae”, a raspuns sfantul. „Esti preot?”, l-a mai intrebat batranul. „Sunt ierarh din Patara, caci m-am nascut tot aici, in Lichia”. Atunci batranul s-a inchinat si l-a strans in brate pe sfant, cu ochii umeziti de lacrimi. Apoi a marturisit: „Laudat fie numele tau, Doamne, caci necunoscute si minunate sunt caile Tale! Bine ai venit, frate! Eu sunt Ghenadie, arhiereul soborului de preoti. Dupa moartea episcopului nostru, intregul sobor, ca si mine, te-a vazut venind in vis, iar o voce ne-a spus cum te cheama, ce rang preotesc ai si de unde esti. Aceeasi voce mi-a spus ca te voi intalni aici, in sfantul lacas. Te astept de aproape o luna, frate! Vino! Te asteapta si soborul sa te urcam in scaunul episcopal...”

Portretul unui sfant

In lungul sir al anilor ce au urmat, sfantul a mai facut multe si laudate minuni, ducandu-i-se vestea in toata lumea. In timpul Imparatilor Diocletian si Maximian, sfantul a fost chiar intemnitat, dar nu si-a pierdut niciodata curajul si credinta. Dupa aflarea Sfintei Cruci de catre mama sa, Elena, noul imparat Constantin cel Mare a daruit libertate crestinilor pentru totdeauna. El l-a scos din temnita pe Sfantul ierarh Nicolae si l-a chemat la Niceea, la cel dintai Sinod Ecumenic, unde s-a intalnit, pentru prima oara, cu Sfintii Parinti Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare, care i-au pastrat o amintire de nesters. Portretul pe care i l-a zugravit, in putine cuvinte, Sf. Ioan Gura de Aur, a ramas ca un testament pentru urmasi: „Fata lui blanda stralucea cu o putere mai presus de fire. Avea intelepciunea lui Moise, darzenia prorocului Ilie si credinta Sfantului Apostol Petru. Doar vederea lui aducea mult folos celor care priveau spre dansul. Iar cei care se atingeau de vesmintele sale aflau alinare pe loc, din orice obida, si se tamaduiau indata!”
La o varsta foarte inaintata, „marele placut al lui Dumnezeu” - asa cum il numeste „Patericul” - si-a savarsit cu bine vremelnica sa trecere pe acest pamant, mutandu-si sufletul la cele vesnice, in Imparatia Celui pe care L-a slujit ca un adevarat luptator neobosit. In a sasea zi a lunii decembrie, trupul sau a fost depus in catedrala mitropolitana din Mira Lichiei. „Atat de senin si luminos era chipul sau, incat parea ca doarme. Atat de mult mir placut mirositor izvorau vesmintele sale, incat crestinii il adunau in vase si il duceau acasa, unde ii vindecau pe cei bolnavi sau demonizati”, sta scris, spre pomenire, in „Viata celui intre sfinti, Parintele nostru, Sfantul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, Facatorul de Minuni”.

Epilog

Sfantul nu a fost inmormantat niciodata, caci atat de mari se dovedeau sfintenia ramasitelor sale pamantesti si minunile pe care le savarseau, incat crestinii nici nu au indraznit sa-i ingroape trupul! La putin timp dupa incetarea sa din viata, Sfantul Ierarh Nicolae a fost canonizat, si astazi, dupa saisprezece veacuri, el este praznuit atat de Biserica Ortodoxa, cat si de cea Catolica. Din pacate, navalirile pagane de mai tarziu au profanat moastele sfantului, sfartecandu-i trupul. In anul 1600, Mihai Viteazul a primit in dar de la Cardinalul din Bari, cu doar cateva luni inainte de uciderea sa, mana dreapta a Sf. Nicolae. Domnitorul a daruit-o cu evlavie Bisericii „Sf. Gheorghe-Nou”, care, pe atunci, era cea mai mare manastire din targul Bucurestilor. De patru sute de ani, aceasta particica din moastele sfantului odihneste in acelasi loc, savarsind nenumarate minuni. Alte parti din nepretuitele moaste ale Sfantului Nicolae se afla risipite acum prin catedrale din Grecia, Italia si Franta, dar sufletul sau se roaga, in Imparatia lui Dumnezeu, pentru crestinii din intreaga lume.

MARIUS PETRESCU

07.12.2006

Un om se plimbă într-un sătuc pe o ploaie torenţială şi vede o casă arzînd. În timp ce se apropie, vede un om înconjurat de flăcări aşezat în camera de zi. “Hei, casa ta e în flăcări!” strigă călătorul. “Ştiu,” răspunse omul. “Atunci de ce nu ieşi?” “Pentru că plouă,” spuse. “ Mama mea mi-a spus întotdeauna că pot face pneumonie dacă ies afară în ploaie.”
Comentariul lui Zao Chi la poveste este: “Înţelept e omul care poate abandona o situaţie atunci cînd e forţat să o facă.”

Coelho...Maktub

08.12.2006

Un om pios se trezi într-o zi pe neaşteptate deposedat de toate bunurile sale. Ştiind că Dumnezeu l-ar fi ajutat într-un fel, începu să se roage: “Doamne, ajută-mă să cîştig la loterie,” ceru. Se rugă ani în şir dar rămase sărac. Într-o zi muri iar pentru că fusese foarte devotat, merse direct în paradis. Cînd ajunse acolo, refuză să intre. Spuse că trăise toată viaţa după învăţăturile religioase, dar că Dumnezeu nu I-a permis niciodată să cîştige la loterie. “Tot ce ai promis a fost o minciuna,” spuse omul dezgustat. “Am fost întotdeauna gata să te ajut să cîştigi,” răspunse Domnul. “Dar oricît aş fi vrut să o fac, tu nu ai cumpărat niciodată biletul de loterie.”

Coelho...Maktub

09.12.2006

La un prînz, o persoană sparge un pahar. O alta spuse: “E semn de noroc.” Toţi comesenii cunoşteau această credinţă. Dar un rabin care era acolo întrebă: “De ce este semn de noroc?” “Nu ştiu,” spuse soţia călătorului. “Poate că e un vechi mod de a evita stînjeneala oaspetelui.” “Nu, nu asta este explicaţia,” spuse rabinul. “Unele tradiţii ebraice spun că orice om are o anumită cantitate de noroc pe care-l poate folosi în cursul vieţii sale. Fiecare poate cîştiga dobînda la această cotă dacă foloseşte propriul noroc doar la lucruri care îi servesc cu adevărat – altfel îşi poate irosi norocul. Noi evreii spunem “Noroc” cînd cineva sparge un pahar. Dar înseamnă: “ E bine că tu nu ţi-ai folosit norocul pentru a încerca să eviţi să se spargă acel pahar. Acum îl poţi folosi pentru lucruri importante.”

Coelho...Maktub

10.12.2006

Ajunul Crăciunului, călătorul şi soţia sa fac bilanţul anului care se apropie de sfîrşit. În timpul cinei la singurul restaurant dintr-un sat din Pirinei, călătorul începu să se lamenteze de ceva care nu mersese aşa cum îşi imaginase că ar fi trebuit să meargă. Soţia lui privi pomul de Crăciun din restaurant. Călătorul crezu că ea nu mai era interesată de discuţie şi schimbă subiectul: “Nu-s drăguţe luminile acelea?” întrebă.
“E adevărat,” răspunse soţia. “Dar dacă te uiţi cu atenţie, prin mulţimea de beculeţe este unul ars. Mi se pare că în loc să vezi anul care trece ca o mulţime de binecuvîntari care-l iluminează, te fixezi pe singurul beculeţ care nu luminează nimic.”

Coelho...Maktub

11.12.2006

Spune maestrul: “Deseori e mai uşor să iubim decît să fim iubiţi. Ni se pare greu de acceptat ajutorul şi sprijinul celorlalţi. Eforturile noastre de a părea independenţi nu lasă celorlalţi posibilitatea să-şi arate iubirea. Mulţi părinţi în vîrstă nu le dau fiilor lor posibilitatea de a le arăta aceeaşi afecţiune şi sprijin care le-au primit de copii. Mulţi soţi (şi soţii) cînd sînt copleşiţi de mîhnire se simt stînjeniţi să depindă de ceilalţi. Drept urmare, apele iubirii nu mai curg. Ar trebui să accepţi un gest de iubire din partea oricui. Trebuie să permiţi celorlalţi să te ajute, să-ţi dea forţa să mergi înainte. Dacă accepţi astfel de iubire cu puritate şi umilinţă, o să înţelegi că Iubirea nu este nici a da nici a primi – este participare.”

Coelho...Maktub

12.12.2006

Viaţa este ca o mare cursă de ciclism, al cărei scop este a trăi propriul Destin Personal. La linia de plecare sîntem toţi împreună, împărtăşind prietenie şi entuziasm. Dar, pe măsură ce cursa avansează, bucuria iniţială lasă locul provocării: oboseala, monotonia, îndoieli privind propriile abilităţi. Observăm că unii prieteni refuză să accepte provocarea – sînt încă în concurs, dar numai pentru că nu se pot opri în mijlocul străzii. Sînt mulţi ca ei. Aleargă aproape de nava–amiral, vorbesc între ei şi ating obiectivul. Ne dăm seama că ne distanţăm de ei; atunci trebuie să ne confruntăm cu singurătatea, surpriza din curbe necunoscute, şi problemele cu bicicleta. Sfîrşim prin a ne întreba dacă merită efortul.
Da, merită. Nu abandona.

Coelho...Maktub

13.12.2006

Blestemul numarului 13 este o traditie tipic americana. Ei sunt bine cunoscuti pentru marea abilitate de a evita numarul in cauza: blocurile care au mai mult de 12 etaje sunt numerotate in felul urmator: etajul 1, 2, 3... 11, 12, 14, 15, iar multor strazi le lipseste casa de la numarul 13. Unii americani nu accepta sa lucreze in aceasta zi, altii nu mananca in restaurate, iar unii refuza vehement sa stabileasca data nuntii in aceasta zi (adevarul este ca nici eu nu m-as marita pe 13... de ce sa atragi ghinionul?).

Tocmai pentru ca aceasta teama a devenit atat de populara, psihologii au studiat-o si au si denumit-o: frica de numarul 13 se numeste (mi-e frica sa incerc sa o pronunt!) triskaidekafobie, iar teama de vineri 13 poarta o denumire si mai complicata: paraskevidekatriafobie.

13 la diferite popoare

In religia vechilor nordici, o legenda povesteste despre un faimos banchet in Walhala, raiul razboinicilor si al vitejilor, la care au fost invitati 12 zei. Loki, zeul intunericului, nu a fost chemat la aceasta petrecere, motiv pentru care acesta l-a atacat pe Balder (echivalentul lui Zeus in traditia nordicilor) si l-a omorat. Ca urmare, intreaga Walhala a fost distrusa. Din acel moment s-a considerat ca fiind ghinion sa inviti 13 oameni la o petrecere.

Surprinzator (sau nu) Biblia povesteste despre exact 13 oameni prezenti la Cina cea de Taina (Isus si cei 12 apostoli).

Fobia numarului 13 nu se opreste aici: in traditia musulmana nu este acceptat ca 13 oameni sa stea la masa – se spune ca toti vor muri in urmatorul an. In plus, daca numele tau are 13 litere, vei avea norocul diavolului (Jack the Ripper, Charles Manson, Jeffrey Dahmer, Theodore Bundy and Albert De Salvo ).

Egiptenii si chinezii ies din categoria triskaidekafobilor: ei considera numarul 13 norocos. Se pare ca si multi dintre romani fac aceasta afirmatie in incercarea de a salva reputatia (castigata pe nedrept... sau nu?!) numarului fatal.

Vineri 13 este in o sumatie de ghinion: vineri – considerata cea mai nenorocoasa zi a saptamanii, combinata cu 13, cea mai nefericita zi a lunii au ca rezultat cea mai ghinionista zi posibila: vineri 13. Aceasta coincidenta are loc de 48 de ori in 28 de ani, apoi ciclul se repeta identic.

Am stabilit deja motivele pentru care numarul 13 este considerat ghinionist. Se pare ca nici ziua de vineri nu se lasa mai prejos:

Chiar daca esti superstitioasa, sau nu, cercetatorii (americani) au dovedit ca ziua de vineri 13 are intr-adevar o incarcatura istorica plina de “ghinioane”: se pare ca Eva i-ar fi oferit faimosul mar al pacatului lui Adam intr-o zi de vineri... 13, iar conform Bibliei in aceeasi fatala zi ar fi inceput Potopul. In plus, intr-o zi de vineri 13 Isus a fost rastignit.

Conform credintei maiase sfarsitul lumii va avea loc intr-o zi de (ghici!) vineri 13 (in anul 2012... grabiti-va cu ultimele dorinte, conform maiasilor, nu mai avem mult!).

Fobia zilei de vineri nu se opreste azi: se pare ca in anii 1800 marinarii refuzau sa plece pe mare vinerea. Pentru a infirma toate aceste zvonuri, marina britanica a selectionat cativa marinari intr-o zi de vineri pe care i-a imbarcat intr-o nava numita “H.M.S. Friday”, au gasit un capitan pe nume James Friday si i-au trimis pe mare intr-o zi de vineri. Se pare insa ca socoteala de pe uscat nu s-a potrivit cu cea de pe mare, pentru ca nava nu s-a mai intors niciodata in port.

Legendele din jurul zilei de vineri isi gasesc explicatia tot in religie. Inainte de existenta bisericii crestine ziua de vineri era dedicata lui Venus, zeita dragostei, o prezenta feminina in cosmogonia anticilor. Odata cu schimbarea religiei din pagana in crestina, biserica a fost condusa de catre barbati. Se presupune ca acestia nu au acceptat ca ziua de vineri sa fie guvernata de o zeitate feminina, motiv pentru care au initiat zvonurile conform carora vinerea este o zi ghinionista, zvonuri care nu au fost uitate pana in ziua de astazi.

Poate parea putin ciudat, dar se pare ca ziua de 13 chiar este ghinionista! Oamenii sunt predispusi sa aiba accidente sau sa se imbolnaveasca la aceasta data. Explicatia stiintifica este urmatoarea: avand atat de multe povesti construite in jurul zilei de 13, oamenii tind sa dezvolte o anxietate crescuta la aceasta data, suprasolicitandu-si sistemul nervos vegetativ, cel care regleaza activitatea organelor interne. Datorita acestei suprasolicitari, ne putem imbolnavi mai usor. In legatura cu frecventa crescuta a accidentelor, cercetatorii sustin ca ziua de 13 ne determina sa fim mai neindemanaci decat de obicei, fenomen usor explicabil prin aceiasi anxietate.

Un articol de Oana Trifu

Eu l-am cunoscut pe actualul meu logodnic si viitorul meu sot (e prima oara cand scriu expresia asta) intr-o zi de vineri 13. Si viata mea s-a schimbat, dar in bine.

Povestea spune ca in urma cu un numar de ani un om si-a pedepsit fetita in virsta de 5 ani pt ca a risipit o hirtie aurie de impachetat foarte scumpa. Omul statea rau cu banii si deveni si mai suparat cind a vazut ca fetita folosit hirtia respectiva ca sa decoreze o cutie si sa o puna sub bradul de Craciun.

Cu toate acestea, fetita a adus tatalui ei cadoul in dimineata urmatoare spunind: "Acesta este pentru tine, taticule".
Tatal a fost rusinat de reactia lui furioasa de cu o zi in urma, dar supararea lui se arata din nou cind a vazut ca, de fapt, cutia era goala.

El i-a spus pe un ton raspicat: "Nu stiai, domnisoara, ca atunci cind da dai un cadou cuiva, trebuie sa pui ceva in el?"

Fetita s-a uitat in sus spre tatal sau, cu lacrimi in ochi, si a zis: "Taticule, cutia nu este goala. Am suflat in ea atitea saruturi pina cind s-a umplut."

Tatal a ramas perplex. S-a pus in genunchi si si-a imbratisat fetita si rugat-o sa-l ierte pentru supararea lui fara rost.

La scurt timp dupa aceasta, micuta fetita a murit intr-un accident si se spune ca tatal ei a tinut acea cutie aurie alaturi de patul sau tot restul vietii sale. Si de cite ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situatii dificile, deschidea cutia si lua un sarut imaginar si isi amintea de dragostea care a pus-o fetita acolo.

Intr-un adevarat sens, fiecare dintre noi, ca si oameni, primim o cutie aurie cu dragoste neconditionata si saruturi de la copiii nostri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai pretios decit asta.

Copiii, familia, prietenii sunt ca ingerii care te ridica pe picioarele tale atunci cind ai probleme sa-ti aduci aminte tu insuti sa zbori.

July....mai fac trimiterea?

14.12.2006

Ore în şir, nimeni nu trece prin această curte, izolată de stradă. Nici nu se aude vreun zgomot. Pe dalele de ciment şi pe straturile de flori stăruie o linişte uşor ireală. Cu un mic efort, mă pot închipui într-o mănăstire abandonată, cu chiliile goale, sau într-o bibliotecă părăsită, unde doar eu mai privesc peticul de cer care-mi aminteşte frunzele albicioase ale măslinilor bătrâni din Grecia şi zidul din faţa ferestrelor. Un zid de cărămidă veche, roasă de intemperii, care închide curtea, spre miazăzi. Când nu plouă, vin să picotească pe el, ameţite de soare, câteva ciori. Dincolo, se văd crengile unor oţetari al căror verde viguros contrastează cu galbenul veşted al zidului.
Am aproape şaptezeci şi patru de ani, vârstă la care nu pot pretinde că soarta n-a fost indulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a da existenţei mele un înţeles. Dacă n-am reuşit, e numai vina mea. Dar sunt oare ceea ce am crezut că sunt? Mă gândesc din nou la diferenţa dintre „o biografie” şi „un destin”, fără să pot ajunge la o idee clară. Ce am în urma mea? G biografie? Sau un destin? Într-un vis ciudat, sfârşit cu o ploaie aproape roşie, mă aflam la Lisa. Vroiam să intru în curte şi nu puteam fiindcă portiţa. era încuiată. Aveam vârsta mea de-acum, dar casa era tot cea veche, în care mă născusem, iar asta mă făcea să cred că părinţii mei trăiau, se găseau înlăuntru şi nu mă auzeau, trebuia să bat mai tare. După o aşteptare, apăsător de lungă, a ieşit în pridvor sora mea. Era mai bătrână decât atunci când a murit, ceea ce îi dădea un aer străin. Fără să coboare scările, a întrebat supărată: „Cine-i acolo?” i-am spus. „Nu te cunosc”, a zis ea, rece, tăios. Apoi, a intrat în casă, lăsându-mă în uliţă, buimăcit. Am vrut să strig: „Sunt eu!”, dar n-am reuşit să articulez nici un sunet.
Poate, simt mai mult decât înţeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă şi mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de un spirit practic şi uneori mă port, pur şi simplu, ridicol. În clipa aceasta, cerul primăvăratic, afectuos, mă deprimă cu frumuseţea lui, în loc să mă bucure. Dar, oare, lucrul de care ne temem cel mai tare trebuie să se întâmple întotdeauna?

O. Paler ... Desertul pentru totdeauna

15.12.2006

De bună seamă, cu modul meu defensiv de a trăi nu aveam cum să devin un om de acţiune. Era firesc să mă las trăit de evenimente, de întâmplări, dus de val. Dar am avut şi foloase de pe urma acestui defect. El mi-a permis unele mici cutezanţe pe care altminteri, cu siguranţă, n-aş fi ajuns să le am. În adolescenţă, m-am „dus” la Polul Nord, cu Nansen, apoi la Polul Sud, cu Amundsen şi Scott, rămânând lângă o sobă caldă. Am şi plâns din cauza lui Scott, mort, îngheţat, în zăpezi. N-am fost un „pragmatic”, termen foarte la modă azi. Şi nu-mi pare rău. Detest sincer pragmatismul. Mi se pare stupid să consideri adevărat numai ce e util şi avantajos când sunt atâtea dovezi (piramidele, între altele) că fără înfruntarea zădărniciei nu există, probabil, grandoare.
Altceva regret. Că nu mă pot lăuda cu nici o „nebunie” adevărată; una din acele „nebuneşti” îndrăzneli pe care e infinit mai puţin grav s-o ratezi decât s-o eviţi. Şi ce paradox ironic! în vremea în care aş fi putut să-mi doresc „nebunii”, eu visam cu ardoare să devin înţelept! Umblam prin anticariatele bucureştene după „Secretul secretelor”. Iar când m-am lămurit că înţelepţii sunt înţelepţi fiindcă nu sunt în stare de nici o „nebunie”, era cam târziu să încerc să îndrept lucrurile pe alt făgaş.
Uneori, mă întreb dacă am avut nişte idealuri autentice. Aş putea enumera unele vanităţi mai puţin obişnuite şi chiar mă mir că un om atât de greoi ca mine a cochetat cu ele. Am în urma mea şi unele proiecte bizare, pe care, treptat, le-am abandonat, fiindcă n-am dus aproape nimic până la capăt. Despre altele, mai bine nu vorbesc. Porneau de la convingeri prea „categorice”, ca acea carte în care doream să demonstrez că istoria nu e decât „o poveste despre frică”. Şi, mai ales, nu sunt sigur că aspiraţia de a transforma slăbiciunile mele în principala mea forţă merită să fie trecută în categoria idealurilor. Ambiţiile practice mi-au lipsit cu desăvârşire. N-am ţinut nici măcar să doresc, din raţiuni sentimentale, să ajung „subsecretar de stat”, cum a visat tata.
Aş putea invoca, eventual, un ideal de natură etică. N-am considerat viaţa un tripou, unde important e să câştigi, indiferent prin ce mijloace. Am avut prea multe probleme cu mine însumi ca să mă complic şi cu altele. Dar poate că e vorba tot de nişte carenţe. Căci îţi trebuie, cu siguranţă, nişte calităţi anume pentru a fi cinic.

O. Paler

16.12.2006

Spune maestrul: ”Astăzi e o zi frumoasă pentru a face ceva ieşit din comun. Am putea, de exemplu, să dansăm pe stradă în timp ce ne îndreptăm spre serviciu. Să privim în ochi un necunscut şi să vorbim de iubire la prima vedere. Să-i dăm şefului o idee care ar putea părea ridicolă, o idee pe care nu am mai menţionat-o vreodată înainte.
Războinicii luminii îşi permit astfel de zile.
Astăzi am putea plînge pentru vechi nedreptăţi greu de acceptat.
Am putea da un telefon cuiva căruia am jurat să nu îi mai vorbim niciodată (dar de la care aşteptăm să găsim un mesaj pe robotul telefonului).
Azi ar putea fi considerată o zi care nu face parte din scenariul pe care îl scriem în fiecare zi.
Astăzi orice vină va fi permisă şi iertată.
Astăzi este o zi în care să ne bucurăm de viaţă.

Coelho...Maktub

17.12.2006

Un discipol spuse: “Toţi maeştrii spun că numai prin căutarea solitară se poate găsi comoara spirituală. Atunci de ce sîntem toţi împreună?”
“Sînteţi toţi uniţi pentru că pădurea este întotdeauna mai puternică decît un copac solitar,” răspunse maestrul. “Pădurea păstrează umiditatea, rezistă la furtuni şi ajută pămîntul să fie fertil. Dar ceea ce face un copac să fie puternic sînt rădăcinile lui. Dar rădăcinile unei plante nu pot ajuta altă plantă să crească. A fi uniţi pentru acelaşi scop înseamnă a permite fiecărei persoane să crească în felul său, şi acela este drumul celor care doresc să fie aproape de Dumnezeu.”

Coelho...Maktub

18.12.2006

Oamenii spun: “se pare că libertatea stă în a-ţi alege singur forma de sclavie. Lucrez opt ore pe zi şi dacă obţin o promovare va trebui să lucrez douăsprezece. M-am căsătorit şi acum nu mai am timp pentru mine însumi. Îl caut pe Dumnezeu şi trebuie să frecventez reuniuni de cult, întîlniri şi alte ceremonii religioase. Tot ce e important în viaţă – iubirea, munca şi credinţa – sfîrşesc prin a deveni o povară insuportabil de purtat.
Spune maestrul: “Doar Iubirea ne permite să fim liberi. Doar Iubirea transformă sclavia în libertate. Dacă nu ştim să iubim, mai bine să ne oprim în loc chiar acum.
Isus a spus: “mai bine să fim orbi de un ochi decît cu trupul întreg şi să murim în întuneric.”
Cuvinte dure dar adevărate.

Coelho...Maktub

19.12.2006

Dedic aceasta vitamina Ancutei Mocanu...pentru ca azi este ziua ei de nastere... La ulti ani Luchi! Iti doresc sa gasesti Centrul Universului.

Fraza este a lui Pablo Picasso: “Dumnezeu este un artist. El a inventat girafa, elefantul şi furnica. De fapt, nu a căutat niciodată un stil – El a făcut pur şi simplu ce a vrut.”
Spune maestrul: “Cînd apucăm calea noastră, ne cuprinde o mare teamă. Ne simţim obligaţi să facem bine fiecare lucru. Dar, din moment ce avem o singură viaţă de trăit, cine a spus că trebuie să păstrăm standardul ‘totul corect?’ Dumnezeu a creat girafa, elefantul şi furnica – de ce trebuie să urmăm un standard. Un standard foloseşte doar pentru a ne arăta cum definesc alţii realitatea lor. Deseori admirăm modelele altora, şi de multe ori putem evita greşelile comise de alţii. Dar pentru a trăi bine, doar noi ştim cum. “

Coelho...Maktub

fratele meu a murit in urma cu niste ani. i s-a descoperit la varsta de 10 ani o tumoare incurabila la acea vreme, dar totusi parintii au insistat sa mearga in spital si sa incerce o operatie. lui nu i s-a spus nimic despre gravitatea situatiei in care se afla, dar totusi, desi era doar un pui de om, a inteles si a primit lucrurile cu o seninatate surprinzatoare. in salonul in care era internat impreuna cu mama mea se mai afla si o fetita de catva anisori in coma profunda si pe care de luni de zile doar aparatele o mai tineau in viata. fratiorul meu se ducea adesea langa patul ei si o tinea de manuta , spunandu-i mamei mele ca se bucura cand o tine de mana, dar ca altfel e tare nefericita.

intr-una din zile, inainte de interventia chirurgicala, fratele meu a intrebat-o pe mama cand va fi operat. aceasta i-a spus ca se va face bine si ca nu v-a fi operat si vor merge acasa in cateva zile. a sosit apoi preziua operatiei si el a fost tuns la zero. atunci n-a spus nimic, dar seara, inainte de a se baga in pat, dupa ce si-a spus rugaciunea, vazund-o pe mama trista a luat-o de mana si a dus-o la fereastra, de unde se vedea un apus superb. acolo i-a spus: "mama, nu fi trista, eu maine o sa ma duc la ingeri!". a doua zi a murit in timpul operatiei.

acasa am crescut porumbei si pe langa cei de rasa se mai aciuase si un gutan pestrit, maroniu cu alb, pe care fratele meu il iubea foarte mult! cand a fost internat am renuntat la porumbei si am desfintat cusca lasundu-i pe toti liberi. timp de 3 luni cat au fost ai mei in spital, porumbeii s-au instrainat definitiv vazand ca atunci cand se intorc nu mai primesc de mancare.

in ziua inmormantari fratelui meu porumbelul cel pestrit a venit pe pervazul ferestrei unde a stat cateva momente, a urmat apoi cortegiul mortuar si l-am zarit si la biserica deasupra noastra, in timpul slujbei care s-a tinut in aer liber.

aceasta este o poveste adevarata! sper sa nu va fi intristat. voiam sa spun atat: copiii sunt cel mai aproape de Dumnezeu si El Ii primeste cu bratele deschise!

}{

FELICITARE de la mine pentru voi toate, dragele mele




"Sa nu te uiti pe gaura cheii... sa nu il sperii... sa nu faci zgomot... sa vina iar... an de an... si anul asta si la anul...

In noaptea de colinda vie, cind stelele inghetate atirna pe cer si din munti iarna vine cu danganit de clopot simt caldura vorbelor si aburul iubirii aduse in prag de mos batrin cu nume de sfint...

E seara minunilor, a visului si a sperantei... E seara cind cineva drag iti va umple bradul cu dragoste, bucurie si incredere... E seara cind cuvintele sunt putine si gesturile sunt pline de intelesuri... E seara cind supravietuim nu datorita grijii ce ne-o purtam, ci datorita iubirii celorlalti... E seara tacerilor ce vorbesc... adevarate conversatii intre cei ce nu locuisc pe planeta cu noi, ci in noi, in suflet, in inima, in ginduri, in vise, in lacrimi, in ochi, in fiinta noastra.

... sa mai credem si anul asta in minuni... sa nu uitam sa fim copii... sa nu uitam de noi, de cei ce ii iubim si ne iubesc...

Mosul va veni daca nu uiti sa crezi in el si daca ai inima de copil... eu voi fi cu el sa te fac sa retraiesti o vreme ce a fost magnifica si incepe cu "a fost odata"...

... sa nu faci zgomot... sa nu te uiti pe gaura cheii... e aici... presara dragoste in viata ta...

CRACIUN FERCIT si LA MULTI ANI!!! "

LA MULTI ANI! Multumim ca ne-ati "hranit" sufletele de-a lungul acestui an

anul asta incep eu cu ceva primit pe email

lilicule, sper sa nu mai fi fost postat

Octavian Paler - Viata pe un peron

Slow down

Mare dreptate mai are nenea asta....

05.02.2006

In primul rand va rog sa ma iertati pentru absenta indelungata. Nu promit, dar incerc din rasputeri sa nu mai absentez atat de mult. Ma bucur de faptul ca am reusit sa intru de la serviciu, acasa am mai putin timp decat aici. Nu v-am uitat, e greu sa fiti uitate Mi-era dor de voi . Bine v-am regasit.

AIN SOPH AUR: LUMINA FĂRĂ DE SFÂRŞIT

Atunci când deschidem geamul dimineaţa şi zărim soarele, suntem fericiţi să vedem lumina sa, să simţim căldura sa şi ne lăsăm penetraţi de viaţa pe care o răspândeşte în univers. Dar dacă am putea părăsi Pământul pentru a ne apropia de Soare, am descoperi ceva negru, obscur, care nu ne va mai bucura de loc. Iată un mister cu care ne-am mai întâlnit şi înainte, pentru că o experienţă analoagă au şi toţi cei care au mers foarte departe pe Calea Luminii. Şi mulţi dintre ei nu s-au mai întors, pentru că ridicându-se la acele înălţimi, nu s-au mai putut întoarce pe Pământ. Fluturele se arde de flacăra lămpii care îl atrage. Cei care au vrut să atingă Absolutul au dispărut, topiţi de puterea vibraţiilor sale.
Noi nu vom şti niciodată dacă tenebrele sunt adevărate tenebre sau ele ne apar aşa din cauza incapacităţii noastre de a le vedea. Cum putem şti dacă tenebrele sunt sau nu sunt o realitate? Pentru a facilita înţelegerea, Iniţiaţii, care au vrut să instruiască oamenii asupra misterelor lui Dumnezeu şi ale Creaţiei, învaţă că Lumina iese din tenebre.
Ain, Ain Soph, Ain Soph Aur... Astfel au încercat unii să exprime realităţi care scapă înţelegerii noastre. Absolutul, nu putem vorbi de el, dar păstraţi noţiunea şi mulţumiţi lui Dumnezeu, Tatăl vostru Ceresc care vă iubeşte, care vă ajută să creşteţi şi care lucrează în inima voastră, căci cuvintele sunt numai o manieră de a vă prezenta această realitate. Cereţi Cerului să vă dea lumina pentru a penetra aceste Mistere spre care nimeni nu poate decat sa va orienteze.

Omraaam Michael Aivanhov - De la om la Dumnezeu

Lilisssssssshhhhhhhhhhhhh!
Ma bucur tare mult ca ai revenit!

daaaa,

Mey...ma facetzi sa ma simtz ashea....cumva.... Multam fain...

06.02.2007

Incepe cu tine.

Munceşte cu tine şi lasă pacea să se manifeste în toate activităţiile tale. Fiecare are un spirit care poate fi şelfuit, un corp care poate fi antrenat şi o cale pe care să o urmeze. Eşti în viaţă pentru a cunoaşte ceea ce este sacru în tine. Adu pacea în propria ta viaţă şi aplică pacea în tot ce te înconjoară.

Paradisul se află acolo unde te afli şi acela este locul unde te poţi antrena. Pacea este medicamentul pentru o lume bolnavă. Răul şi dezordinea din lume există pentru ca omenirea a uitat că tot ceea ce există îşi are originea într-o singură sursă. Întoarce-te la sursă şi părăseşte gândurile pe egoism, dorinţe meschine, mânie. Cel care nu are nimic, de fapt are totul.

Din când în când este necesar să ne retragem în vârful munţiilor sau în văile ascunse, pentru a reface legatura cu sursa vieţii. Inspiră şi înalţă-te până la capătul universului; expiră şi adu universul înapoi, în interiorul tău. După aceasta, respiră toată fertilitatea şi vibraţia pământului. În cele din urmă, amestecă repiraţia cerului şi pe cea a pământului cu propria respiraţie, devenind însăşi Respiraţia Vieţii.

Atunci când viaţa este victorioasă apare naşterea, când ea este înfrântă, apare moartea. Un luptător este întotdeauna angajat într-o batalie pe viaţă şi pe moarte pentru Pace.

Contemplă alcătuirile acestei lumi, ascultă cuvintele înţelepţilor şi însuşeşte-ţi tot ceea ce este bun.
Cu aceste lucruri la bază, deschide uşa ta catre adevăr.

Nu nesocoti adevărul, care este chiar în faţa ta. Studiază curgerea lină şi liberă apei unui fluviu prîntre stânci.

Invaţă din carţile sfinte şi de la oamenii înţelepţi.

Tot ce se află în jurul tău - chiar şi munţii, râurile, plantele şi copacii - ar trebui să-ţi fie profesori.

Recrează fiecare zi îmbrăcându-te cu cerul şi pământul, îmbăiaze-te cu înţelepciune şi iubire şi stai în inima Mamei Natură.

Morihei Ueshiba - Arta Pacii

Ce frumos scrie