Citind randurile de mai sus ,pentru o clipa am crezut ca sant in paradis si m-a cuprins asa o stare de liniste.
Intradevar foarte frumos .

07.02.2007

Fiecare zi din viaţa unui om conţine bucurie şi furie, durere şi placere, intuneric şi lumina, urcuşuri şi caderi.

Fiecare moment este o parte din natura - nu incerca sa te opui sau sa negi ordinea cosmica a lucrurilor.

Viaţa insaşi este o permanenta incercare. Transcede taramul vieţii şi al morţii şi atunci vei fi capabil sa abordezi cu calm şi cu stapanire de sine crizele cu care te vei confrunta.

Dacă esti atacat cu foc impotriveşte-te cu apa, devenind complet fluid şi liber curgator. Prin natura sa, apa nu se loveşte de nimic, şi nu se opune la nimic. Din contra, absoarbe orice lovitura fara vatamare.

Un lucru e mereu uitat - eşecul este cheia succesului; fiecare greşeala ne invaţa ceva.

Nu ataca. Atacul este dovada pierderii controlului. Nu fugi de provocare, contopeşte-te cu ea. Nu fugi insa dupa aceasta.

Dacă percepi adevarata natura a pământului şi a cerului, vei inţelege propria ta natura. Dacă inţelegi un anumit principiu, pune-l în practica pentru ca acesta este progresul.

Adevarata victorie este victoria asupra ta insuţi; aproprie-te cat mai mult de acea zi!

Nu poţi sa vezi sau sa atingi divinitatea cu simţurile tale grosiere. Divinitatea este în tine, nu în alta parte. Uneşte-te cu Divinitatea, şi vei fi capabil sa percepi zeii, oriunde te-ai afla, dar nu incerca sa-i inţelegi sau sa te agaţi de ei.

Calea este extrem de vasta. Din timpuri trecute şi pana acum, nici chiar cei mai mari inţelepţi nu au fost în stare sa perceapa şi sa inţeleaga întreg adevarul; explicaţiile şi invaţaturile maeştrilor şi ale sfinţilor exprima numai o parte a întregului. Nimeni nu este în stare sa cuprinda cu totul aceste lucruri.

Indreapta-te pur şi simplu spre lumina şi caldura, invaţa de la cei intelepti, devino tu intelept..

Morihei Ueshiba - Arta Pacii

scrise de o cunostinta

Hello....hellooooo ! Iar esti la munca si nu poti sa intrii? Sau ai mainile ocupate cu stim noi cine?

08.02.2007

Nu esti niciodata multumit cu ceea ce esti si cu ceea ce ti-a daruit existenta, deoarece atentia ta se indreapta intotdeauna spre altceva.
Ai fost plasat acolo unde natura nu a planuit sa fii. Nu te indrepti spre realizarea propriului tau potential. Tu incerci sa fii ceea ce vor altii sa fii, insa acest lucru nu te va putea multumi niciodata. Iar cind apare nemultumirea, logica iti spune: "Poate ca ceea ce ai nu este suficient; straduieste-te sa obtii mai mult!" Atunci incerci sa obtii mai mult, incepi sa cauti.
Si toata lumea apare cu o masca zimbitoare, toata lumea zimbeste fericita, astfel incit fiecare vrea sa-i pacaleasca pe toti ceilalti. Si tu porti, la rindul tau, o masca, astfel incit ceilalti cred ca esti ceva mai fericit; iar tu, la rindul tau, ai impresia ca ei sunt mai fericiti. Iarba pare a fi mai verde in curtea vecinului. El priveste insa iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde. Ea pare efectiv mai verde, mai mladie, mai frumoasa. Acestea sunt iluziile pe care le creeaza distanta. Cind te apropii insa mai mult, incepi sa vezi ca nu este chiar asa. Dar oamenii ramin la distanta unii de altii. Chiar si prietenii, chiar si iubitii, se tin unul pe altul la distanta; o apropiere prea mare ar fi periculoasa, s-ar putea ca ei sa vada ceea ce esti in realitate. Iar eroarea isi are sursa in chiar modul in care pui problema, astfel incit - orice ai face - nefericirea te va urma. Vezi pe cineva care dispune de multi bani: iti vine imediat ideea ca banii reprezinta cauza fericirii. Priveste la acest om! Cit de fericit pare sa fie! Asa ca alergi dupa bani. Un altul este mai sanatos; alergi dupa sanatate! Un altul face altceva si arata foarte multumit - il urmaresti! Dar de fiecare data e vorba de celalalt...

Osho-Viata acum si aici...

09.02.2007

Fiecare este atit de nefericit incit vrea sa gaseasca o explicatie acestui fapt.
Iar societatea v-a dat pentru asta o strategie foarte buna: faptul de a judeca. Mai intii te judeci, desigur, pe tine insuti in legatura cu toate lucrurile.
Nici o fiinta nu este perfecta si nici un om nu poate fi vreodata perfect, deoarece nu exista perfectiune; prin urmare, faptul de a judeca este foarte usor. Tu esti imperfect si exista o serie de lucruri care dovedesc aceasta imperfectiune. Si atunci te infurii, te ridici impotriva ta si impotriva intregii lumi: "De ce nu sunt perfect?" Dupa care privesti spre ceilalti, incercind sa regasesti aceasta imperfectiune in fiecare.
Si doresti sa-ti deschizi inima, deoarece pina nu o deschizi, viata ta va fi lipsita de orice celebrare, va fi aproape moarta.
Insa nu poti sa faci acest lucru direct. Trebuie sa distrugi mai intii in intregime acest mecanism.
In primul rind: nu te mai judeca pe tine insuti. In loc sa te judeci, incepe sa te accepti pe tine insuti cu toate imperfectiunile, cu toate slabiciunile, cu toate greselile si esecurile. Nu iti cere sa fii perfect. Aceasta inseamna sa ceri ceva ce nu este cu putinta; te vei simti frustrat. La urma urmei, esti o fiinta omeneasca.

Osho-Viata acum si aici...

10.02.2007

Orice efort de evitare a singuratatii esueaza si va esua, deoarece este impotriva legilor fundamentale ale vietii.
In fond, nu ai nevoie de un surogat care sa te faca s-ti uiti singuratatea; trebuie doar sa devii constient de singuratatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simti, este atit de frumos tocmai pentru ca reprezinta eliberarea de multime, de turma, de celalalt.
Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns sa auzi cuvintul "singur", ca iti si amintesti de o rana; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te raneste. Ai nevoie de cineva pentru a-l umple. Cuvintul "singuratate" nu are acelasi sens - de rana, de gol care trebuie umplut. Singuratate inseamna pur si simplu implinire.
Esti un intreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa. Incearca deci sa gasesti centrul tau launtric in care esti totdeauna singur, in care singuratatea a fost intotdeauna perfecta. In viata, in moarte sau oriunde ai fi, esti mereu singur.
Insa aceasta singuratate este atit de plina - nu este nici un gol -, atit de completa, atit de incarcata cu toate darurile vietii, cu toate frumusetile si binecuvintarile existentei, incit imediat ce ai gustat din propria ta singuratate, durerea va disparea. In locul ei se va naste un ritm nou, de o extraordinara blindete, pace, fericire si binecuvintare.
Aceasta nu inseamna ca un om care este centrat in singuratate nu isi poate face prieteni; in realitate, numai o asemenea fiinta poate avea prieteni, deoarece pentru el prietenia nu mai reprezinta o nevoie, ci o impartasire. Fiinta umana are atit de mult, incit poate imparti cu altii.

Osho-Viata acum si aici...

11.02.2007

Noi suntem trei, Tu eşti trei

Când nava sa a făcut un popas de o zi pe o insulă îndepărtată un episcop a hotărât să îşi folosească acest interval de timp în modul cel mai profitabil cu putinţă. A început să se plimbe pe plajă şi a întâlnit trei pescari care dădeau la peşte. Intr-o engleză stricată, aceştia i-au spus că au fost creştinaţi de misionari încă cu câteva secole înainte.
Noi, creştini! i-au spus ei cu măndrie, arătând unii către ceilalti. Episcopul s-a arătat impresionat. I-a întrebat atunci dacă au auzit de Rugăciunea Domnului. Nu auziseră. De data aceasta, episcopul a fost şocat.
Atunci, ce spuneţi atunci când vă rugaţi?
Ne ridicam ochii spre cer şi ne rugăm astfel: „Noi suntem trei, Tu eşti trei, ai milă de noi”.
Episcopul a rămas revoltat de primitivismul rugăciunii şi de erezia pe care o conţinea ea. De aceea, şi-a pierdut întreaga zi încercând să-i înveţe Rugăciunea Domnului. Pescarii nu aveau o memorie prea grozavă, dar şi-au dat osteneala, şi înainte de plecare, episcopul a avut satisfacţia de a-i auzi spunând Rugăciunea de la un cap la altul, fără greşeală.
Cateva luni mai târziu, nava sa a trecut din nou pe lângă insulă. In timp ce îşi recita pe punte rugăciunea de seară, episcopul şi-a amintit cu plăcere de cei trei oameni care învăţaseră să se roage, graţie eforturilor sale pline de răbdare.
Subit, el a văzut o rază de lumină care se apropia de vas. Spre uluirea lui, în mijlocul ei a zărit trei persoane care mergeau pe apă. Capitanul a oprit nava şi toată lumea s-a adunat să vadă minunea.
Evident, erau cei trei pescari ai episcopului.
Sfinţia ta, au exclamat ei, am văzut nava cu care călătoreşti si ne-am grăbit să venim la tine.
Dar ce doriţi? i-a întrebat episcopul, încă nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Sfinţia ta, ne pare foarte rău, dar am uitat rugăciunea corectă. După ce spunem: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, facă-se voia Ta…”, nu ne mai aducem aminte restul. Spune-ne din nou rugăciunea.
Smerit, episcopul le-a răspuns:
Mergeţi acasă, prieteni, şi de fiecare dată când vă rugaţi, spuneţi, la fel ca înainte: „Noi suntem trei, Tu eşti trei, ai milă de noi!”

Antony Mello - Cantecul pasarii

Trimite acest mesaj tuturor acelor persoane care sunt importante pentru tine, acelora care te-au făcut să ZÂMBEŞTI când aveai nevoie, acelora care te-au făcut să vezi partea bună a lucrurilor când nu vedeai altceva decât întuneric, acelora pe care-i apreciezi, acelora care înseamnă ceva pentru tine…….
de aceea vi-l dau si voua

12.02.2007

În copilărie îmi plăceau enorm hîrtiile de staniol colorate. Le netezeam, le aranjam şi le strîngeam cu grijă într-o cutie. Fiecare avea altă culoare. Într-o zi, cineva mi le-a luat şi a făcut din ele un glob. Strînse în bulgărele acela cenuşiu, foiţele mele colorate nu m-au mai interesat. Aşa am procedat, în general, şi cu amintirile mele. N-am vrut să tîrăsc după mine prin viaţă bulgărele de staniol şi am preferat să trăiesc fiecare clipă pentru ea însăşi, pînă nu intra şi ea în globul acela posomorit.
De aceea n-am amintiri prea multe. Mă refer la amintirile normale pe care le are orice om. Nu mă am decît pe mine şi, de fapt, totdeauna am crezut că pot ieşi din coaja oricăror lucruri întîmplate fără să privesc în urmă. Pe de altă parte, m-am învăţat să nu mă zbat prea tare. Asta şi pentru că ursitoarele mele au vrut să nu pot face în orice împrejurare deosebirea dintre bine şi rău.
M-am născut în zodia Capricornului. Uneori, să nu rîzi, m-am gîndit că Christos a deschis această zodie şi eu o închei. Iar între noi au fost oameni care au ars pentru adevăruri mari: împărăteasa Livia, sfînta Thereza, Newton, Pasteur, Ioana d'Arc, Jack London. Eu sînt însă un Capricorn ratat. Mi-am trădat zodia, m-am speriat şi de urcuş şi de suferinţă. În loc de orice, am preferat uitarea, repede şi imediat, cum spun eu.
Pe la douăzeci şi ceva de ani am înţeles că nu eram făcut nici pentru carieră strălucită, nici pentru adevăruri mari. Eram făcut pentru adevăruri mici: să mă bucur, dacă izbuteam, de un lucru, pînă nu intra în bulgărele de staniol. Îmi erau clarificate relaţiile dintre mine şi lume, ştiam ce mi se potriveşte şi ce nu. Am pus tot ce aflasem într-o ecuaţie şi, după puţin exerciţiu, ştiam exact ce trebuia să-mi iasă după semnul egal. Cei mai mulţi vor să mănînce bine şase zile şi în a şaptea se roagă pentru a-şi aranja relaţiile în lumea viitoare. Eu nu mă pricepeam nici la una, nici la alta. Am abandonat lupta şi pentru lumea aceasta şi pentru lumea de apoi. Eram mulţumit cu ce mi se oferea.
Genul ăsta de viaţă n-a fost, poate, o fericire, dar nici tragedie. Formula lui Scarlet O'Hara era că şi mîine este o zi. A mea, din contră, că vreau să uit, repede, astăzi.
Invidiez cîteodată fumătorii. Au acele cinci minute cînd nu rămîn singuri cu conflictul lor şi au timp să-şi revină. Eu în orice împrejurare din viaţă am stat numai cu mine şi cu luciditatea mea. E tare obositor. Şi apoi îmi plac femeile fumătoare, sînt distinse şi dezinvolte.
E adevărat că am fost prea multă vreme singur. Dar despre singurătate nu merită să vorbeşti. E ca şi cum ai avea într-o ureche un cercel de aur şi în cealaltă unul de tinichea. Puteam uita şi asta îmi era de ajuns.

Octavian Paler - Viata pe un peron

13.02.2007

Un războinic ştie că scopurile nu scuză niciodată mijloacele.
Căci nu există scopuri; există doar mijloace. Viaţa îl duce de la necunoscut spre necunoscut. Fiecare clipă e înveşmântată în acest mister pasionant: războinicul nu ştie de unde vine şi nici unde se duce.
Dar nu se află aici din întâmplare. Şi se bucură de surprize, e încântat de peisajele pe care nu le cunoaşte. Deseori se simte înfricoşat, dar asta e ceva firesc la un războinic.
Dacă se va gândi numai la scop, nu va reuşi să fie atent la semnele de pe drum. Dacă se va concentra numai asupra unei întrebări, va pierde multiple răspunsuri care sunt lângă el.
De aceea, războinicul se supune.

Paulo Coelho - Manualul razboinicului luminii

14.02.2007

Sper sa nu ma repet cu asta


Fraza este a lui Pablo Picasso: “Dumnezeu este un artist. El a inventat girafa, elefantul şi furnica. De fapt, nu a căutat niciodată un stil – El a făcut pur şi simplu ce a vrut.”
Spune maestrul: “Cînd apucăm calea noastră, ne cuprinde o mare teamă. Ne simţim obligaţi să facem bine fiecare lucru. Dar, din moment ce avem o singură viaţă de trăit, cine a spus că trebuie să păstrăm standardul ‘totul corect?’ Dumnezeu a creat girafa, elefantul şi furnica – de ce trebuie să urmăm un standard. Un standard foloseşte doar pentru a ne arăta cum definesc alţii realitatea lor. Deseori admirăm modelele altora, şi de multe ori putem evita greşelile comise de alţii. Dar pentru a trăi bine, doar noi ştim cum. “

Coelho - Maktub

15.02.2007

Un grup de înţelepţi evrei s-au întîlnit pentru a încerca să creeze cea mai mică constituţie din lume. Regula adunării era ca dacă – în perioada în care unul reuşea să stea în echilibru într-un picior – unul dintre ei ar fi reuşit să definească legile care să guverneze omul, acela ar fi fost considerat cel mai înţelept dintre toţi. “Fie ca Dumnezeu să-i pedepsească pe criminali,” spuse unul. Ceilalţi fură de acord că aceasta nu era o lege ci o răzbunare. Fraza nu a fost acceptată. În acel punct, rabinul Hillel se alătură grupului. Aşezîndu-se într-un picior spuse: “Nu face celorlalţi ce nu vrei să ţi se facă ţie. Aceasta e Legea. Restul sînt judecăţi.”
Astfel rabinul Hillel fu considerat cel mai înţelept dintre ei.

Coelho - Maktub

16.02.2007

Dacă eşti nemulţumit de ceva – chiar şi de un lucru bun pe care ai vrea să-l faci, dar nu eşti în măsură să-l faci – încetează acum. Dacă lucrurile nu merg bine, există două explicaţii: ori perseverenţa îţi este pusă la încercare, ori ai nevoie să schimbi direcţia. Pentru a descoperi care din cele două opţiuni este cea corectă – din moment ce sînt opuse una alteia – foloseşte liniştea şi rugăciunea. Puţin cîte puţin, lucrurile vor deveni incredibil de clare, pînă cînd nu vei avea suficientă forţă să alegi.
O dată ce ai luat o hotărîre, uită complet cealaltă posibilitate. Şi mergi înainte, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul Valorosului.
Domingos Sabino spune: “Totul merge întotdeauna spre mai bine. Dacă lucrurile încă nu merg bine, este pentru că încă nu ai ajuns la sfîrşit.”

Coelho - Maktub

Pe aceasta cale doresc sa-i multumesc domnului Andrei Plesu pentru bucuria pe care o simte sufletul meu citindu-i cartile.

17.02.2007

„Nu eşti în apele tale“ — îmi spune un prieten. „Ai mereu ceva de obiectat.“ E adevărat. Cînd eşti prost dispus devii, brusc, „obiectiv“. Vezi lucrurile şi oamenii în lumina lor „adevărată“, adică insuficientă: vezi penumbrele lumii, stîrnit de propria ta penumbră.
Dimpotrivă, cînd eşti bine dispus, totul ţi se pare tolerabil. Ierţi. Iertarea e un chip al bunei dispoziţii. Trebuie să nu uităm asta cînd vorbim de iertare în perimetrul creştinătăţii. A obţine starea interioară din care să emane, fără efort schimonositor, iertarea, e a obţine o egală şi iradiantă bună dispoziţie.
Creştinul adevărat e bine dispus. Credinţa însăşi e o formă de bună dispoziţie. Numai buna dispoziţie salvează iertarea de la mereu posibila ei alunecare în strictă condescendenţă, în bonomie ipocrită, în ilustrare mieroasă a unei simple ideologii.
Dar cînd eşti bine dispus? Cînd eşti îndrăgostit. Sau cînd tocmai ai răspuns unei întrebări grele. A fi tot timpul ca unul care e îndrăgostit şi care a înţeles… Aceasta ar putea fi cheia bunei dispoziţii. Şi a credinţei.

Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani

18.02.2007

Norii sînt carnaţia cerului. Fără ei — şi, noaptea, fără stele — cerul e o rece nedeterminare, o abstracţiune. Dar, cu navigaţia lor lentă, norii îl transformă într o vietate: îi dau relief şi biografie, după cum dau relief şi biografie pămîntului, modelînd lumina care vine de sus. Norii aduc cerul într un spaţiu al proximităţii. Sînt, astfel, într o perfectă analogie cu textele revelate care, şi ele, aduc pe Dumnezeu mai aproape, îl „întrupează“ şi îl pun „în mişcare“. Marile texte revelate sînt între Dumnezeu şi oameni ceea ce sînt norii între cer şi pămînt: voaluri care apropie, accidente dătătoare de personalitate, determinări mediatoare. A citi Biblia, sau Coranul, e a contempla norii care alunecă, încet, peste chipul lui Dumnezeu.

Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani

19.02.2007

Să mergi printr o livadă. Să-ţi apară dinainte un pom plin de fructe roşii. Să culegi unul şi să muşti. Să simţi gustul splendorii: carne vegetală, sucuri şi miresme. Să regăseşti în tine bucuria preistorică a celui dintîi culegător: stupoarea şi apoi desfătarea lui fără margini. În definitiv, aflîndu se faţă n faţă cu o femeie care ţinea în mînă un fruct, Adam a poftit fructul…

Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani

20.02.2007

Dacă spiritul are realitate, atunci el trebuie recunoscut ca atare în orice întruchipare a lumii: în pomul acesta, în curba acestui deal, în forma norilor. E însă insuficient a vorbi — în aceste cazuri — de un „spirit“ generic, prezent — ca un temei abstract — în toate. Pentru a fi eficace, el trebuie să lucreze diferenţiat de la un lucru la altul, să fie în adecvare cu fiecare obiect sau fiinţă a vizibilului. Trebuie, cu alte cuvinte, să ne reprezentăm spiritul ca pe ceva specific, iar nu generic. E un fel de a înţelege mai bine problema unui Dumnezeu personal…

Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani

21.02.2007

La marginea pădurii, aproape nici un pom nu mai are frunze. Tot ce era veşmînt a căzut, a devenit covor. Rezultatul nu e lipsit de un anumit erotism morbid: pădurea pare o colecţie de nuduri spectrale aşezate pe purpură. Ici colo cîteva excepţii: arbori care şi au conservat fragmente de frunziş verde, sub un fel de etole de puf deşirate. Au o cochetărie fanată, uşor fantasmagorică. Aş vrea să le ştiu numele şi nu e prima dată cînd îmi regret lacunele botanice. Nu e vorba numai de faptul că, fără nume, nu pot identifica şi cataloga. Dar, într un fel, nu pot înţelege şi nu mă pot bucura deplin de ceea ce văd. Nu poţi intra în dialog cu un obiect fără nume.
Comentariul e şi el un fel de a numi. Şi îmi dau seama că, oricît de frumoase au fost lucrurile pe care le am văzut aici în lunile din urmă, numai faptul de a le fi comentat le asigură, în sufletul meu, statutul unor bucurii întregi. Rostul omului creat nu e să aibă — în mijlocul lumii — senzaţii mute, emoţii informe, ci să dea nume lucrurilor, adică să regăsească, în ele, stratul Cuvîntului.

Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani

22.02.2007

Enescu, în convorbirile cu Gavoty, numeşte două repere pe care le a păstrat, din copilărie, toată viaţa: pămîntul şi religia. Blaga ar fi exultat: ce splendidă ilustrare a spiritului răsăritean, a „sofianicului care coboară“! Nu „cerul înstelat“ şi „legea morală“ (a doua nefiind decît expresia abstractă a primului), ci cerul şi pămîntul, iată o polaritate adevărată, polaritatea însăşi: materia şi forma, balastul şi aspiraţia. Cu precizarea că, aici, „materia“ şi „balastul“ nu sînt termeni peiorativi, ci datele obiective ale umanităţii, imediatul ei. Singur imediatul acesta dă preţ (şi trup) ţintei. Căci, fără trup, fără pămîntul nostru constitutiv, religia n ar fi decît Schwärmerei, cochetărie răsfăţată, un soi de hobby sublim, căruia nimic nu i se opune. Trebuie să fii înger pentru ca religia destrupată să aibă sens. Pentru om, religia e locul unei neîntrerupte „agonii“, al unui război: războiul dintre bunătatea pămîntului şi bunătatea lui Dumnezeu. Fără bunătatea pămîntului din el, omul se pierde în rozuri. Doar îngerul rezistă, pentru că rămîne luptător, chiar şi în condiţia spiritului. Şi îngerul are două repere constante, aceleaşi: „pămîntul şi religia“. Doar că, la el, sînt, prin decret divin, răsturnate. Pămîntul e „cerul“ lui. El stă alături de omul pămîntesc, încearcă să se integreze, să se insinueze ordinii lui, pentru a-l absorbi. A locui în ceruri şi a avea pămîntul ca treabă zilnică, acesta e destinul îngerului. Semnificativă, oricum, intuiţia lui Enescu: muzica e, între toate, arta cea mai lipsită de trup: ca un înger care lucrează asupra pămîntului din noi, asupra a ceea ce, în noi, e pămînt arabil.

Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani

23.02.2007

Oamenii sînt, adesea, mai modeşti decît par. Orgoliul are, uneori, subtilitatea de a le îngădui să şi declare, fără sfială, incompetenţa, pînă şi în teritorii în care nu e tocmai măgulitor să fii incompetent. A devenit, de pildă, un titlu de distincţie interioară, un semn de onestitate intelectuală să poţi admite că în cutare domeniu nu e cazul să te pronunţi, că nu pricepi matematică, artă modernă, lingvistică structurală sau orice altă disciplină, mai mult sau mai puţin sibilinică. Există nenumăraţi critici literari care par aproape mulţumiţi să proclame că filozofia nu e treaba lor, după cum există metafizicieni care se mîndresc de a nu frecventa artele. Toţi acceptăm de altfel, în retorica zilnică a conversaţiei, că unele lucruri ne rămîn inaccesibile. La limită, sîntem chiar dispuşi să recunoaştem, în rare momente ale uitării de sine, că, în definitiv, există şi oameni mai inteligenţi decît noi sau, în orice caz, mai învăţaţi decît noi. Cu alte cuvinte, toţi ştim, din cînd în cînd, să admirăm, să privim către un altul de jos în sus, proiectîndu l pe cerul exaltant al propriilor noastre, neatinse, idealuri. Suportăm să spunem şi, la rigoare, să ni se spună că nu sîntem destul de harnici, destul de iscusiţi, destul de ştiutori, destul de îndemînatici. Ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cu seamă, să ni se spună că sîntem moralmente precari, că sîntem corupţi, necinstiţi, discutabili din unghi etic. Un caragialesc personaj lăuntric e gata neîncetat să şi atribuie toate defectele, cu condiţia să i se recunoască în unanimitate măcar o calitate: ţinuta morală. Aceasta nu înseamnă că ne socotim, în toate episoadele vieţii noastre, ireproşabili, că nu ne cunoaştem căderile, turpitudinile, mizeria interioară. Socotim însă că, orice am face şi orice am fi făcut, substanţa noastră fundamentală rămîne pozitivă, inalterabilă. Culpa etică e expediată în termenii unei tolerabile greşeli omeneşti, distincte de natura noastră adevărată care e, malgré tout, onorabilă.

Andrei Plesu - Minima Moralia

24.02.2007

Din momentul în care ati gasit lumina, ea produce în voi mari transformari, si mai întâi de toate va daruieste gustul: orice ati face, orice ati mânca, ati bea, oriunde v-ati plimba, orice ati citi, simtiti ca totul capata un gust delicios, rafinat, savuros. Dar daca pierdeti lumina, pierdeti si gustul, pentru ca odata pierduta lumina se pierde esentialul.
"Daca sarea îsi pierde gustul, este buna de calcat în picioare" spunea Isus. Daca,însa, va pierdeti lumina, veti fi siliti de evenimente, fiindca v-ati pierdut protectia cea mai eficace.
Din pacate sunteti instruiti despre tot, mai putin despre ce este esential. Cum sa ai o meserie, sa câstigi bani, sa fii bine plasat în societate, totul se învârte în jurul acestor preocupari, dar cum sa gasiti lumina nimeni nu va învata niciodata.
Daca nu lucrati cu lumina, daca nu întelegeti ce reprezinta lumina, nu întelegeti nimic de la viata. Totul este în lumina, ea este la originea lumii, cauza universului. Lumina este un spirit, un spirit care vine din soare... Fiecare raza este o forta formidabila care penetreaza profund materia si lucreaza asupra ei. Daca exista un domeniu care ar trebui într-adevar aprofundat, acesta este cel al luminii: ce reprezinta ea, cum lucreaza si cum noi la rândul nostru trebuie sa lucram cu ea.
Cel care abandoneaza lumina sub pretextul ca are alte treburi, ca trebuie sa câstige bani, etc., nu este pe calea cea buna.

OMRAAM MIKHAËL AIVANHOV - Lumina spirit viu

25.02.2007

Ce spune Apostolul Pavel ? “Mi s-a înfipt o ţeapă în carne. De trei ori l-am rugat pe Mântuitor să mi-o îndepărteze şi El mi-a spus: “Iertarea mea să-ţi fie de ajuns, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune”. Cel care simte o slăbiciune în trupul, inima sau mintea sa, se crede sărăcit, dar se înşeală, căci această slăbiciune din el poate fi izvor de bogăţii. Dacă toate dorinţele i-ar fi satisfăcute, ar rămâne pe loc. Pentru ca să progreseze, el trebuie să se simtă îmboldit, înţepat, şi tocmai această imperfecţiune, această ţeapă înfiptă în carnea lui este cea care îl obligă să lucreze în adâncime, să se apropie de Ceruri. Cerul lasă să avem anumite slăbiciuni tocmai ca ele să ne împingă spre munca spirituală, căci ceea ce este în aparenţă o slăbiciune, este în realitate o forţă.

OMRAAM MIKHAËL AIVANHOV - Alchimia sau cautarea perfectiunii

26.02.2007

Sînt momente în care am vrea tare mult să putem fi de folos cuiva, dar nu putem face nimic. Fie pentru că circumstanţele nu ne permit să oferim ajutor, fie pentru că persoana nu e receptivă la nici o formă de exprimare a apropierii şi sprijinului.
Spune maestrul:
“Iubirea este întotdeauna. Chiar şi în momentele în care ne simţim inutili, putem să iubim – fără să aşteptăm o recompensă, un tribut sau mulţumiri. Dacă sîntem în stare să acţionăm în acest fel, energia iubirii începe să transforme universul în jurul nostru. Cînd această energie apare, este întotdeauna în măsură să îşi îndeplinească misiunea.”

Coelho - Maktub

27.02.2007

Mănăstirea de pe malul rîului Piedra este înconjurată de o vegetaţie splendidă - este o adevărată oază în mijlocul cîmpurilor sterpe din acea zonă a Spaniei. Acolo micul rîu devine un curent magnific şi se împarte într-o mulţime de cascade.
Călătorul se plimba prin împrejurimi ascultînd muzica apelor. Pe neaşteptate o grotă din spatele unei cascade îi atrage atenţia. Studiază pietrele roase de vreme şi studiază cu atenţie formele plăcute create cu răbdare de natură. Şi găseste un vers al lui R. Tagore scris pe o placă: “Nu un ciocan a făcut pietrele atît de perfecte, ci apa – cu dulceaţa sa, cu dansul şi sunetul său.”
Acolo unde forţa poate doar să distrugă, delicateţea poate sculpta.

Coelho - Maktub

28.02.2007

Uneori regret ca gazeta de fata se numeste Dilema. Constat aproape în fiecare zi ca duhul dâmbovitean nu poate trece pe lânga acest cuvânt fara sa alunece în poanta facila, ironie minora si malentendu cras. Din punctul meu de vedere, cel mai suparator e malentendu-ul. Un demon simplificator a lasat unora impresia ca filosofia acestei publicatii e bâlbâiala, inexistenta criteriilor, absenta opiniei. "O revista fara un punct de vedere ?" suna unul dintre reprosurile curente. Pe de alta parte, când afirmam un punct de vedere, se gasesc repede destui care sa ne reproseze ca ne-am depasit programul, ca nu suntem destul de "dilematici". Malentendu-ul consta în faptul ca ceea ce noi propunem drept manevra intelectuala de conjunctura, drept stil de a gândi, e luat drept doctrina. Noi nu spunem, cotropiti de palori metafizice, ca totul e dilema, ca nimeni nu poate judeca pe nimeni si ca nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu plimbam peste lucruri o privire cetoasa, fara discernamânt, si nu traim într-o cronica inhibitie mentala. Avem si noi nervi, avem si noi idiosincrasii. Stim ca viciul e rau si virtutea e buna, ca cei care conserva vechile structuri sunt rai si cei care vor sa le anihileze sunt buni, ca Stefan Augustin Doinas e bun si Corneliu Vadim Tudor e rau, ma rog, stim si noi ceea ce stie toata lumea. Si n-avem de gând sa introducem ezitari hamletiene acolo unde lucrurile sunt clare. Socotim însa ca nu toate lucrurile sunt clare si ca boala societatii românesti de azi e excesul tonului categoric (având drept efect secundar suspensia dialogului si a dorintei sincere de conciliere). Suntem excedati de suficienta intelectuala si morala a celor care s-au dezvatat sa mai spuna "cred ca", poate ca", "ma întreb daca", "nu mi-e foarte clar", "nu stiu ce sa spun", "trebuie sa mai reflectez" si alte asemenea formule cuviincioase, care constituie igiena insasi a spiritului. Nu vrem sa extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandam, acolo unde e cazul, ca pe un început de întelepciune. În definitiv, nici buna crestere nu e operanta în orice împrejurare. Este însa acesta un argument sa o declaram futila? Ar fi, poate, folositor sa ne amintim putin de moravurile noastre prerevolutionare. Cât de "dilematici" stim sa fim în lumea aceea în care totusi binele si raul se deosebeau cu usurinta! Cât de firesc ni se parea, atunci, sa spunem ca "orice am face nu se schimba nimic" si ca deci e preferabil sa stam cuminti, într-o toropeala plina de argumente!.Am trait decenii întregi sub blestemul dilemei "din care nu se poate iesi". Si am platit scump, în decembrie 1989, capacitatea noastra de a amâna. Nu cumva ne expunem, astazi, riscului opus? Caci suntem înconjurati de confuzii, ambiguitati si aproximatii, iar noi ne comportam batos, apodictic, ca niste activisti decerebrati, intransigenti, fara "complicatii" interioare. Asa stând lucrurile, ne putem întreba cum si când vom plati deriva geometrica în care ne complacem deocamdata? Dilema nu vrea altceva decât sa tempereze aceasta deriva. Ea nu vrea sa relativizeze valorile sau sa surdineze adevarul. Vrea însa scoaterea din joc a omului fara dileme, cu certitudinile lui (mitocanesti sau fanatice), cu marginirea lui inamovibila. Exista omul fara dileme proguvernamental, mereu înarmat împotriva tradatorilor din Opozitie, si omul fara dileme antiguvernamental, care are în buzunar reteta mântuirii nationale, dar nu intelege s-o puna la dispozitia derbedeilor... Omul fara dileme e, în România, un personaj cu traditii: de la Conul Leonida care explica tot, la eroii lui Pintilie care stiau ca "americanii sunt timpiti" si femeia româna "a opta minune a lumii". Un caz special e omul fara dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept "constiinta mai buna a neamului": îngrijorat si sententios, el ne îngroapa în dihotomii: alege binele de rau cu o precizie oraculara, stabileste baritonal cine va fi iertat si cine nu, sfatuieste, amendeaza, transeaza. Omul fara dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stânga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecator. Pus în fruntea unei institutii (a Televiziunii, de pilda), el îsi asuma prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. Stie ce ne trebuie mai bine decât o stim noi însine. Decide, în numele nostru, ce vom gândi, cum ne vom distra, cine binemerita admiratia, cine dispretul nostru. Ne da o gluma pe saptamâna si o poezie pe saptamâna, alese, evident, de specialisti (alesi de el), asa încât sa nu ne pierdem timpul amuzându-ne fara folos. La limita, omul fara dileme e Big Brother, Seful, Conducatorul. Cel caruia nu-i trece niciodata prin cap ca poate gresi, ca poate fi monstruos, ca e nedorit si vatamator. Cel care stie întotdeauna ce face si nu face decât ceea ce stiinta lui cubica, de beton, îi dicteaza sa faca. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se rafuieste Dilema. Atât cât îi sta în Putere. Si atâta vreme cât omul fara dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palma.

Andrei Plesu
Dilema, nr.8, 4-10 martie 1993

01.03.2007

Povestea martisorului

Dintre toate legendele, poate cea mai interesanta si mai frumoasa este povestea baiatului cel voinic care s-a luptat cu zmeul, legenda care s-a nascut din basmele romanesti si isi are originea tot in timpul stramosilor nostri - dacii si romanii.

“Odata, Soarele cobori intr-un sat, luand chipul unui baiat. Un zmeu l-a pandit si l-a rapit dintre oameni, inchizandu-l intr-o temnita... Lumea se intristase. Pasarile nu mai cantau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai radeau. Nimeni nu indraznea sa-l infrunte pe zmeu. Dar, intr-o zi, un tanar voinic s-a hotarat sa plece sa salveze Soarele. Multi dintre pamanteni l-au condus si i-au dat din puterile lor ca sa-l ajute. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna si iarna. A gasit castelul zmeului si a inceput lupta. Si s-au batut zile intregi, pana cand zmeul a fost invins. Slabit de puteri si ranit, baiatul cel viteaz a eliberat Soarele. Acesta s-a ridicat pe cer, inveselind si bucurand lumea. A reinviat natura, oamenii erau fericiti, dar tanarul n-a apucat sa vada primavara. Sangele cald i s-a scurs din rani pe zapada. Si, in locul in care zapada se topea, apareau flori albe: ghiocei, vestitorii primaverii...

De atunci, tinerii impletesc doi ciucurasi: unul alb si unul rosu. Ei ii ofera fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul inseamna dragoste pentru tot ceea ce este frumos, amintind de culoarea sangelui voinicului. Iar albul simbolizeaza puritatea si gingasia ghiocelului, prima floare a primaverii”.

Ca sa respectam traditia si toate legendele, martisorul trebuie legat la rasaritul soarelui, in prima zi a lunii martie. Se poarta de la 1 Martie pana cand se arata primele semne ale primaverii, adica pana cand se aude cucul cantand, pana cand infloresc ciresii sau trandafirii, pana la venirea berzelor si a randunelelor. Si atunci, martisorul nu se arunca, ci se leaga de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc. "


In loc de postfatza

De unde vine numele de “martisor”? Cine a inventat cuvantul si ce semnifica la vremea aceea? De ce se poarta martisorul?

Povestea martisorului incepe acum mai bine de 2000 de ani, pe vremea dacilor si a romanilor. Traditia spune ca stramosii nostri purtau monede gaurite, atarnate de un fir impletit - colorat in alb si negru. Banutii erau de aur, argint sau metal obisnuit, indicand cat de bogata sau de saraca era persoana care ii purta. Albul insemna revenirea la viata a naturii si caldura verii, in timp ce negrul semnifica frigul iernii. Aceste martisoare erau purtate la incheietura mainii sau prinse in piept cu un ac, iar fetele credeau despre ele ca le vor aduce noroc, frumusete si le vor feri de razele arzatoare ale soarelui verii. Cand copacii infloreau, femeile agatau firul de o ramura, iar cu moneda respectiva cumparau cas, pentru ca tot restul anului pielea lor sa fie alba si moale. In timp, rolul de talisman sau obiect purtator de noroc al martisorului s-a transformat in simbol al iubirii. In acelasi timp, si firul negru a devenit rosu.

Intorcandu-ne si mai mult in timp, amintim ca sapaturile arheologice au scos la iveala martisoare cu o vechime de peste 8000 de ani! Sub forma unor pietricele de rau, vopsite in alb si rosu, ele erau insirate pe ata si se purtau la gat. Culoarea rosie era data de foc, sange si soare - insemnand nasterea si viata, adica femeia. Iar albul era limpezimea apelor, culoarea norilor, zapada rece si pura - semnificand intelepciunea barbatului. Impletirea snurului arata legatura inseparabila dintre cele doua elemente ale vietii.

Traditia banutului este legata, de asemenea, de legenda Babei Dochia, pastorita cu cele sapte cojoace, transformata intr-o stanca. Se spune ca Dochia a gasit intr-o zi o moneda, a gaurit-o, a legat-o de un snur din fire de lana - albe si negre - impletite, purtand-o la gat in semn de noroc.

02.03.2007

Un prieten de-al călătorului hotărî să petreacă cîteva săptămîni la o mănăstire din Nepal. Într-o după amiază, intră într-unul din multele temple ale mănăstirii şi văzu un călugăr zîmbitor stînd pe altar.
“De ce zîmbeşti?” întrebă. “Pentru că am înţeles semnificaţia bananelor,” spuse călugărul, deschizînd sacul său şi scoţînd o banană stricată.
“Aceasta e viaţa care şi-a urmat cursul şi nu a fost folosită la maxim – şi acum e prea tîrziu.”
Apoi luă o altă banană care era încă verde. O arătă omului şi o băgă din nou în sac. “Asta e viaţa care încă nu şi-a făcut cursul şi aşteaptă momentul portivit”, spuse. În sfîrşit, luă o banană coaptă, o decoji şi o împărţi cu omul. “Acesta e momentul prezent. Să ştii cum să-l trăieşti fără frică.”

Coelho...Maktub

pentru 8 Martie

03.03.2007

Tînărul Napoleon tremura ca o frunză în vînt în timpul bombardamentelor feroce de la Toulon. Un soldat, văzîndu-l aşa, spuse tovarăşilor: ”uitaţi-l, e speriat de moarte.”
“Da, sînt”, răspunse Napoleon. “Dar continui să lupt. Dacă ai fi simţit jumătate din teama care mă încearcă, ai fi fugit deja de ceva vreme.”
Spune maestrul: “frica nu este semn de laşitate. Frica este cea care ne permite să fim curajoşi şi să dăm dovadă de valoare în faţa situaţiilor din viaţă.
Cei care simt teama – spre deosebire de cei care merg înainte fără a permite să fie intimidaţi – dau dovadă de valoare. Dar cei care înfruntă situaţii dificile fără să ţină cont de pericol dau dovada iresponsabilităţii lor.”

04.03.2007

Oamenii spun: “se pare că libertatea stă în a-ţi alege singur forma de sclavie. Lucrez opt ore pe zi şi dacă obţin o promovare va trebui să lucrez douăsprezece. M-am căsătorit şi acum nu mai am timp pentru mine însumi. Îl caut pe Dumnezeu şi trebuie să frecventez reuniuni de cult, întîlniri şi alte ceremonii religioase. Tot ce e important în viaţă – iubirea, munca şi credinţa – sfîrşesc prin a deveni o povară insuportabil de purtat.
Spune maestrul: “Doar Iubirea ne permite să fim liberi. Doar Iubirea transformă sclavia în libertate. Dacă nu ştim să iubim, mai bine să ne oprim în loc chiar acum.
Isus a spus: “mai bine să fim orbi de un ochi decît cu trupul întreg şi să murim în întuneric.”
Cuvinte dure dar adevărate.

05.03.2007

Spune maestrul: “Observă cum au fost formate unele cuvinte pentru a arăta clar semnificaţia lor. Să luăm cuvîntul “preocupare”. Poate fi împărţit în două: “pre” şi “ocupare”. Înseamnă a se ocupa de ceva înainte de a se întîmpla. Cine, în întregul univers, ar putea avea darul de a se ocupa de un lucru care încă nu s-a întîmplat? Nu fi niciodată preocupat. Fii atent la destinul tău şi la calea ta. Învaţă fiecare lucru pe care trebuie să-l ştii pînă cînd vei reuşi să mînuieşti spada luminoasă şi ea să aibă încredere în tine. Fii atent la cum luptă prietenii tăi, maeştrii tăi şi inamicii tăi.
Antrenează-te suficient, dar nu comite cea mai gravă eroare: aceea de a crede că ştii ce lovitură se pregăteşte să dea adversarul tău.

06.03.2007

Vine ziua de vineri, mergi acasă şi iei cu tine ziarele pe care nu ai apucat să le citeşti în timpul săptămînii. Dai drumul la televizor cu volumul mic. Pui o casetă la casetofon. Foloseşti telecomanda pentru a sări de la un canal la altul în timp ce încerci să răsfoieşti paginile ziarului şi să asculţi muzica. Ziarele nu spun nimic nou, programele Tv se repetă şi deja ai mai ascultat de o gramadă de ori caseta. Soţia ta se ocupă de copiii tăi, sacrificîndu-şi tinereţea fără a înţelege de ce o face.
Îţi vine în minte o scuză: ”Mda, aşa e viaţa.”
Nu, aşa e cum nu merge viaţa.
Viaţa e entuziasm. Încearcă să-ţi aminteşti unde ai lăsat entuziasmul tău. Ia-ţi soţia şi copiii şi încearcă să-l regăseşti, înainte de a fi prea tîrziu.
Iubirea nu împiedică pe nimeni să-şi urmeze propriile vise.

07.03.2007

O prietenă a călătorului venise să vadă o comedie pe Broadway şi în timpul unei pauze ieşi să bea ceva. Holul era plin şi lumea fuma, bea şi vorbea. Cînta un pianist dar nimeni nu era atent la muzica lui. Femeia îşi lăsă paharul şi studie muzicianul. Părea plictisit –îşi făcea doar munca aşteptînd să se termine pauza. După încă un pahar, simţindu-se un pic ameţită, se apropie de pian. “Eşti de-o plictiseala mortală! De ce nu cînţi măcar pentru tine însuţi?” exclamă.
Pianistul era surprins. Şi atunci începu să cînte genul de muzică care îi plăcea lui. În puţin timp întregul hol amuţise.
Cînd termină piesa lumea explodă în aplauze entuziaste.

08.03.2007

E uşor să fim nesociabili. Tot ce trebuie să facem este să stăm departe de lume, evitînd să suferim. În acest fel nu trebuie să riscăm iubire, dezamăgire şi vise frustrate. E uşor să fim nesociabili. Nu trebuie să ne preocupăm de telefoane pe care ar trebui să le dăm, de persoane care ne cer ajutorul, de mila care ar trebui răsplătită. Trebuie doar să pretindem că trăim într-un turn de fildeş şi să nu vărsăm niciodată o lacrimă. Trebuie doar să ne petrecem viaţa recitind un rol. E uşor să fim nesociabili. Tot ce trebuie să facem e să respingem orice lucru frumos pe care ni-l oferă viaţa.

09.03.2007

Exista o veche legendă peruviană care povesteşte despre un oraş unde toţi erau fericiţi. Locuitorii săi făceau tot ce voiau şi toţi se înţelegeau. Doar guvernatorul era puţin trist pentru că nu avea nimic de guvernat. Închisoarea era goală, tribunalul nu era niciodată folosit, iar biroul notarial nu producea nimic, pentru că un cuvînt al unui om valora mai mult decît hîrtia pe care ar fi fost scris. Într-o zi chemă la el nişte constructori dintr-un oraş îndepărtat ca să înalţe o construcţie în piaţa principală. Pentru o săptămînă s-a putut auzi zgomotul ciocanelor şi al fierăstraielor. La sfîrşit, guvernatorul invită toţi locuitorii la inaugurare. Cu mare solemnitate, schelele fură coborîte şi se putu vedea …o spînzurătoare. Lumea se întreba ce făcea o spînzurătoare acolo în piaţă. Înfricoşaţi, începură să folosească tribunalul pentru a rezolva orice problemă, cînd înainte totul se rezolva cu un acord reciproc. Merseră la biroul notarial pentru a legaliza documentele care puteau aminti de ceea ce înainte era dat pe cuvînt. Şi începură să acorde atenţie la ce spunea guvernatorul, temîndu-se de lege. Legenda spune că spînzurătoarea nu a fost folosită niciodată. Dar prezenţa sa a schimbat totul.

Toate textele plasate in aceasta sesiune sunt Coelho - Maktub

Poate nu e foarte potrivit aici, la vitamine, dar am citit un articol care mi-a placut:

M-am tot gandit si ma tot gandesc la chestia asta de foarte multa vreme. Mai acum ceva timp m-am intalnit cu o fosta colega de liceu, pe care candva o admiram foarte mult ca mereu avea unghiile frunoase si era foarte ingrijita. Acum arata cumplit, era …nevasta. Am intrebat-o ce s-a intamplat cu ea si mi-a spus: “pai, m-am maritat. Acum ce-mi mai trebuie sa arat bine, am si 2 copii, nu mai am timp de nimic”
M-am speriat. Serios. Mi s-a parut cumplit. Eu nu vreau sa devin nevasta.

De ce devin femeile nevesteSi m-am gandit ca totusi sunt foarte multe femei care asta fac. Ca nu mai exista povestea cu vanatorul si vanatul, si devin lenese. Apare si un copil, doi poate, dau vina pe timpul care nu mai e ca altadata…si tot asa

Sunt chiar frustrata. Nu este deloc greu sa ne trezim cu jumatate de ora mai devreme ca sa ne pregatim pentru o zi frumoasa si sexi, indiferent de ceea ce avem de facut in timpul zilei. O femeie trebuie sa fie mereu frumoasa si proaspata ca o amanta.

Nu inteleg rostul…hainelor de casa, de exemplu. Ca daca stam in casa, trebuie sa ne imbracam cu haine mai vechi, merg si cele decolorate, mai urate, largi etc.

Mie imi place sa ma imbrac cu haine cat mai sexy in casa, destul nu-mi permite job-ul sa port fuste scurte si maieuri decoltate. Plus ca rochitele alea vaporoase si papuceii roz cu puf si fundite…

Iar barbatii chiar prefera sa aiba o femeie frumoasa langa ei…si daca ii iubim, atunci chiar merita asta.

Tot nu o sa apricep in veci cum devin femeile neveste. Odata ce au o relatie stabila, gata, nu mai e nevoie sa arate bine, trec la blugi si tricouri largi, nu mai poarta tocuri iar greutatea nu mai e o problema. Ma sperie chestia asta foarte mult.

Nu vreau sa devin nevasta. In fond, eu nu penru un EL vreau sa fiu frumoasa, ci pentru mine. Ma simt bine cand oamenii intorc capul dupa mine pe strada, indiferent daca am sau nu un barbat alaturi. Imi face bine la moral si in felul asta ma simt mai feminina si mai sexi si EL e cel care apoi profita de asta. E cam ca monotonia sexuala in familie, un alt subiect pe care nu-l inteleg.

andreea, ai mare dreptate

ca de obicei ... am primit un email care imi place si m-am gandit sa-l postez aici
nu stiu cine l-a scris dar mie personal mi-a placut foarte mult si , mai ales in lipsa lilianei care s-a dat la fund sper sa nu aiba probleme

23.04.2007

Un războinic al luminii ştie că anumite momente se repetă.
Deseori se vede pus în faţa aceloraşi probleme şi situaţii pe care le mai înfruntase; se simte atunci deprimat, gândindu-se că e incapabil să progreseze în viaţă, de vreme ce momentele dificile revin.
“Am mai trecut prin asta”, îi reproşează el inimii sale.
“Într-adevăr, ai mai trecut prin asta”, îi răspunde inima. “Dar n-ai trecut niciodată dincolo de asta.”
Războinicul înţelege atunci că experienţele repetate au un singur scop: să-l înveţe ceea ce nu vrea să înveţe.

Coelho - Manualul razboinicului luminii

“E ciudat”, îşi spune în sinea sa războinicul luminii. “Am întâlnit atât de mulţi oameni care - cu primul prilej - încearcă să-şi dea la iveală tot ce au mai rău. Îşi ascund forţa lăuntrică îndărătul agresivităţii. Îşi ascund frica de singurătate sub un aer de independenţă. Nu au încredere în capacitatea proprie, dar îşi glorifică virtuţile pe unde apucă.”
Războinicul citeşte mesajele acestea în mulţi bărbaţi şi femei pe care-i cunoaşte. Nu se lasă niciodată înşelat de aparenţe şi-şi face un punct de onoare din a rămâne tăcut când ei caută să-l impresioneze. Dar se foloseşte de împrejurare pentru a-şi corecta defectele, întrucât ceilalţi sunt totdeauna o bună oglindă.
Un războinic profită de orice împrejurare pentru a trage învăţăminte.

Coelho - Manualul razboinicului luminii

lilishorule, ce bine imi pare ca ne inviorezi iar cu vitamine

25.04.2007

Un războinic al luminii îşi cunoaşte defectele. Dar îşi cunoaşte si calităţile.
Unii dintre tovarăşii săi se plâng tot timpul: “Alţii au mai multe oportunităţi decât noi.”
Au pesemne dreptate; dar un războinic al luminii nu se lasă paralizat de asta; se străduieşte să-şi valorifice la maximum virtuţile.
Ştie că puterea gazelei stă în fermitatea picioarelor ei. Puterea pescăruşului constă în precizia cu care prinde peştele. A învăţat că un tigru nu se teme de hienă, pentru că e conştient de forţa sa.
El încearcă să ştie pe ce poate conta. Şi-şi verifică întotdeauna echipamentul, alcătuit din trei lucruri: credinţă, speranţă şi dragoste.
Dacă acestea trei sunt prezente, nu ezită să păşească mai departe.

Coelho - Manualul razboinicului luminii

26.04.2007

Un războinic al luminii are nevoie deopotrivă de răbdare şi de rapiditate.
Cele două erori majore într-o strategie sunt: a acţiona înainte de vreme sau a lăsa să-ţi scape momentul oportun; pentru a le evita, războinicul tratează fiecare situaţie ca şi cum ar fi unică şi nu aplică formule, reţete sau opinii ale altora.
Califul Moauyat îl întreabă pe Omar Ben Al-Aas care era secretul marii sale abilităţi politice:
“Niciodată nu m-am implicat în ceva fără a fi studiat în prealabil o posibilitate de retragere; pe de altă parte, niciodată nu am intrat cu gândul să ies numaidecât în fugă”, a fost răspunsul.

Coelho - Manualul razboinicului luminii

“Decizie. Acest ceva pentru care lumea a fost suspicioasă vreme îndelungată. Cîte sînt lucrurile pe care sîntem incapabili să le facem din lipsă de hotărîre, şi cîte pentru că sînt riscante? Un exemplu de lucru greşit interpretat ca “lipsă de hotărîre”:
a vorbi cu necunoscuţii. Fie o conversaţie, un simplu contact sau un salut, foarte rar vorbim cu necunoscuţii. Şi spunem întotdeauna că e mai bine aşa. În acest fel sfîrşim prin a nu fi de ajutor şi a nu fi ajutaţi de Viaţă. Distanţa ne face să părem importanţi şi siguri de noi înşine. Dar, de fapt, nu permitem ca vocile îngerilor noştri să se manifeste prin cuvintele celorlalţi .

Coelho...Maktub

“Nu face furtuni într-un pahar cu apă”, îl avertizează cineva pe războinicul luminii.
Dar el nu exagerează niciodată un moment dificil şi caută totdeauna să menţină calmul necesar.
În acelaşi timp, nu judecă durerea altcuiva.
Un mic detaliu - care nu-l afectează deloc - poate servi drept amorsă pentru furtuna ce se pregătea în sufletul fratelui său. Războinicul respectă suferinţa aproapelui şi nu încearcă să o compare cu a sa.
Cupa suferinţelor nu are aceeaşi mărime pentru toată lumea.

“Prima calitate a drumului spiritual este curajul”, spunea Gandhi.
Lumea pare ameninţătoare şi periculoasă pentru laşi. Aceştia caută siguranţa mincinoasă a unei vieţi fără mari provocări şi se înarmează până-n dinţi ca să apere ceea ce cred că posedă. Laşii îşi construiesc în cele din urmă zidurile propriei lor închisori.
Războinicul luminii îşi proiectează gândul dincolo de orizont. Ştie că, dacă nu va face nimic pentru lume, nimeni altul nu o va face.
Se angajează astfel în Lupta cea Bună şi-i ajută pe ceilalţi, chiar dacă nu înţelege exact de ce.

Coelho - Manualul razboinicului Luminii

Dragostea voastră trebuie să facă să crească o fiinţă. Şi aceasta se întâmplă numai când o vedeţi înflorind graţie dragostei voastre şi atunci puteţi fi fericit şi mândru, să mulţumiţi Cerului că aţi reuşit să o ajutaţi şi să o protejaţi.

Dar în general nu ne preocupă de aceste lucruri, şi astfel vin şi îmi spun: „O iubesc, o iubesc!... —Da, răspund eu, ştiu că o iubiţi, dar ca pe o găină pe care o puneţi în cratiţă pentru a o mânca: o iubiţi, o devoraţi, şi s-a terminat.” Nu, dragostea nu trebuie niciodată să devoreze, să aprindă fiinţele... Vedeţi, dragostea pe care o înţeleg eu e foarte diferită de tot ceea ce mulţimea sau tinereţea, care nu sunt încă luminate, pot să şi imagineze.

Oamenii nu ştiu să iubească, şi apoi, pentru a se justifica, îmi spun: „Maestre, nu cunoaşteţi natura umană, ea e teribilă!” Ah bine, eu nu cunosc natura umană!... Dar le răspund că pe cât au făcut ca această natură umană să fie greu de îmblânzit, la fel pot să o cuminţească, să o înnobileze. Ei nu au făcut eforturi în trecut, şi acum, bineînţeles, au moştenit o natură foarte dificilă. Iată cum se explică aceasta; e greşeala lor, nu are rost să se justifice. Mulţi decid să nu mai facă eforturi pentru că, pasămite, e imposibil de a se schimba. Ba da, e posibil.

Câtă vreme aveţi tendinţe inferioare, sunteţi obligat să le satisfaceţi, dar aceasta nu trebuie să vă împiedice să credeţi că e posibilă o îmbunătăţire. Şi în ziua în care veţi reuşi să vă dezvoltaţi alte tendinţe, sublime, divine, veţi înnota în oceanul Iubirii cosmice, pe când înainte nu vă hrăneaţi decât cu câteva picături împrăştiate pe ici, pe colo (şi acestea găsite după o viaţă de decepţii şi nenorociri!).

Acum, că sunteţi scufundat în acest ocean cosmic, puteţi să beţi, nu mai aveţi nevoie să mergeţi să furaţi câteva picături de iubire de la ceilalţi.

Omraam Mikhael Aivanhov - Dragonul inaripat

05.05.2007

Un explorator, un om alb, nerăbdător să ajungă la destinaţia sa din inima Africii, promise hamalilor o plată suplimentară dacă menţin un ritm mai alert. Pentru cîteva zile merseră mai repede. Într-o zi, însă, pe neaşteptate, puseră jos bagajele şi se aşezară pe pămînt. Nu avea importanţă cîţi bani le erau oferiţi, refuzau să mai meargă. Cînd, într-un final, exploratorul întrebă de ce se comportă astfel, îi dădură următorul răspuns: “Ne mişcam atît de repede încît nu mai ştim ce facem. Acum trebuie să aşteptăm ca sufletele noastre să ne ajungă din urmă.”

Coelho - Maktub

07.05.2007

“Există ceva mai important decît rugăciunea?” întrebă discipolul pe maestrul său. Maestrul îi spuse să mearga la un tufiş din apropiere şi să taie o ramură. Discipolul ascultă. “E încă viu tufişul?” întrebă maestrul. “Viu ca înainte,” răspunse discipolul. “Acum mergi şi taie-i rădăcinile,” spuse maestrul. “Dacă o să o fac, tufişul va muri,” spuse discipolul. “Rugăciunile sînt ramurile unui copac ale cărei rădăcini sînt credinţa,” spuse maestrul. “Aşadar poate fi credinţă fără rugăciune. Dar nu poate exista rugăciune fără credinţă.”

Coelho - Maktub

nu imi mai amintesc daca a mai aparut acest post, insa e atat de frumos incat nu cred ca ne-ar deranja sa-l mai citim inca-o data!

Interviu cu Dumnezeu, Octavian Paler

Ai vrea sa-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.
- Daca ai timp... i-am raspuns. Dumnezeu a zambit.
- Timpul meu este eternitatea... Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni? Dumnezeu mi-a raspuns:
- Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca...., iar apoi tanjesc iar sa fie copii; ca isi pierd sanatatea pentru a face bani......iar apoi isi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea. Faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:
- Ca parinte, care ar fi cateva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copiii tai?
- Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc... si ca dureaza mai multi ani pentru ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu inca nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca, de asemenea, trebuie sa se ierte pe ei insisi.
- Multumesc pentru timpul acordat....am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii sa stie? Dumnezeu m-a privit zambind si a spus:
- Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna.

SUUUPEERRR !!!!!!
Multumesc , Noni , mai ales ca e luat de la Octavian Paler ( D-zeu sa-l ierte ! ) !!!! Adevar , adevar si iarasi adevar !! Parerea mea !

lilishor e lipsa la apel asa ca o postez eu cate o vitamina

Pentru tot timpul lipsit...

ULTIMA INTREBARE
(The Last Question - 1956)
Isaac Asimov



Ultima întrebare a fost formulată pentru întâia oară, pe jumătate în glumă, în ziua de 21 mai 2061, într-un moment când omenirea păşea spre lumină. Întrebarea a apărut ca urmare a unui pariu pus pe cinci dolari la beţie şi faptele s-au petrecut după cum urmează:
Alexander Adell şi Bertram Lupov erau doi dintre credincioşii slujitori ai lui Multivac. Ei cunoşteau mai bine decât oricare altă fiinţă omenească ce anume se ascundea înapoia faţadei reci, clicăitoare şi pâlpâitoare - care se întindea pe mulţi kilometri - a giganticului calculator. Aveau, cel puţin, o noţiune despre planul general de relee şi circuite care crescuseră cu mult dincolo de punctul în care un singur om ar fi putut pricepe totul în mod exact.
Multivac se autoregla şi autocorecta. Trebuia s-o facă, întrucât nimic omenesc n-ar fi putut să-I regleze şi să-I corecteze suficient de rapid, sau măcar acceptabil. De aceea, Adell şi Lupov se ocupau doar superficial de monstruosul gigant, însă pe cât de bine o puteau face nişte oameni. Introduceau date, adaptau întrebările la necesităţile sale şi traduceau răspunsurile oferite. Cu siguranţă, ei şi toţi cei aidoma lor aveau tot dreptul să se înfrupte din gloria lui Multivac.
De câteva decenii, Multivac proiectase navele spaţiale şi calculase traiectoriile ce-i permiseseră omului să ajungă pe Lună, Marte şi Venus, dar resursele sărace ale Pământului nu putuseră susţine expediţii şi dincolo de aceste corpuri cereşti. Zborurile lungi necesitau prea multă energie. Pământul îşi exploata cărbunele şi uraniul cu tot mai multă eficienţă, însă şi zăcămintele respective erau finite.
Treptat, Multivac învăţase destule ca să răspundă mai precis la întrebări profunde, iar la 14 mai 2061 ceea ce fusese teorie devenise fapt împlinit.
Energia Soarelui fusese stocată, convertită şi utilizată direct la scară planetară. Pe întregul Pământ, cuptoarele cu cărbuni şi centralele de fisiune a uraniului fuseseră oprite şi se acţionase comutatorul care conecta planeta cu o staţie spaţială cu diametrul de 1,5 kilometri, aflată pe orbită în jurul Pământului, la jumătatea distanţei până la Lună. Acum, toată aparatura de pe Pământ funcţiona pe baza razelor invizibile de energie solară.
Şapte zile nu fuseseră îndeajuns pentru a diminua vâlva stârnită de eveniment, totuşi Adell şi Lupov izbutiseră în cele din urmă să evadeze de la îndatoririle lor şi să se întâlnească, în tihnă, într-un loc unde nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-i caute - în pustiile încăperi subterane, pe unde se obţinea acces la porţiuni din uriaşul corp al lui Multivac. Lipsit de intervenţii exterioare, relaxându-se şi sortându-şi datele cu clicăituri leneşe, Multivac îşi meritase de asemenea vacanţa aceea, iar băieţii erau întru totul de acord. Nu avuseseră nici o intenţie - cel puţin la început - de a i-o disturba.
Aduseseră cu ei o sticlă şi singura lor grijă de moment fusese de a se destinde în tovărăşia acesteia.
- Este uluitor când stai să te gândeşti, zise Adell. (învârtea încetişor cu o baghetă de sticlă prin pahar, privind cubuleţele de gheaţă ce se înghesuiau s-o atingă, şi pe chipul său lătăreţ se zăreau cute de oboseală). Acum avem pe gratis toată energia pe care o vom putea utiliza vreodată! Dacă am dori s-o exploatăm, ne-ar ajunge să topim întregul Pământ într-o picătură uriaşă de fier lichid impur, fără să simtim că am fi cheltuit vreun pic. Avem toată energia pe care am putea s-o folosim vreodată, pe vecie.
Lupov îşi lăsă capul pe un umăr. Făcea gestul acesta când dorea să contrazică pe cineva, iar acum dorea să contrazică, pe de o parte fiindcă el trebuise să aducă gheaţa şi paharele.
- Nu chiar pe vecie, rosti el.
- La dracu', aproape pe vecie. Până se consumă Soarele.
- Asta nu-nseamnă "pe vecie".
- Bine, bine, miliarde şi miliarde de ani. Poate chiar douăzeci de miliarde de ani. Esti mulţumit?
Lupov îşi trecu degetele prin părul care începuse să i se rărească, parcă pentru a se reasigura că-i
mai rămăsese ceva, şi sorbi din pahar.
- Douăzeci de miliarde de ani nu înseamnă "pe vecie".
- Oricum, va dura mult după moartea noastră, de acord?
- La fel vor dura zăcămintele de cărbune şi uraniu.
- Aşa-i, dar acum putem să cuplăm la Staţia Solară orice navă spaţială, ca să facă ruta Pământ-Pluto de un milion de ori, fără să-şi faca griji vreodată din cauza combustibilului. Asta n-ai putea face cu cărbune şi uraniu. Dacă nu mă crezi, întreabă-I pe Multivac.
- Nu trebuie să-I întreb pe Multivac. O ştiu şi eu.
- Atunci, nu mai tot critica lucrurile pe care le-a făcut Multivac pentru noi! se enervă Adell. A făcut numai bine.
- Cine-a zis că n-ar fi făcut bine? Eu spun doar că un soare nu va dura pe vecie. Nimic altceva. Suntem în siguranţă pentru douăzeci de miliarde de ani, dar apoi ce se va petrece? - Lupov îndreptă un deget nesigur spre celălalt.
- Şi să nu-mi zici c-o să ne cuplăm la alt soare!
O vreme, domni tăcerea. Adell ducea paharul la buze doar ocazional, iar ochii lui Lupov se închiseră lent. Cei doi făcuseră o pauză de odihnă. Apoi, Lupov deschise brusc ochii.
- Te gândesti c-o să ne cuplăm la alt soare, când al nostru îşi va încheia existenta?
- Eu muncesc, eu nu gândesc.
- Ba gândeşti, însă necazul cu tine e că stai cam prost cu logica. Eşti ca individul ăla care a fost surprins de o aversă neaşteptată şi a fugit spre un pâlc de arbori, ca să-şi caute adăpost. Nu-şi făcea nici un fel de griji, ştii?, deoarece se gândise că dacă ploaia va răzbi printr-un copac, se va putea muta sub altul.
- Am înteles, zise Adell, nu-i nevoie să tipi. Când soarele nostru va dispărea, vor fi dispărut şi celelalte stele.
- AI naibii să fiu dacă nu vor dispărea! mormăi Lupov. Totul a avut un început în explozia cosmică originară, când o fi fost ea, şi totul va avea un sfârsit când toate stelele îşi vor consuma combustibilul intern. Unele ard mai repede decât altele. Păi, alea gigante nu vor dura nici o sută de milioane de ani. Soarele nostru va dura douăzeci de miliarde de ani şi poate că piticele vor dura o sută de miliarde de ani. Dar peste un trilion de ani, să zicem, totul va fi în beznă. Entropia trebuie s-atingă nivelul maxim, asta-i!
- Ştiu totul despre entropie, preciză demn Adell.
- Ştii pe naiba!
- Ştiu la fel de multe ca tine.
- Atunci, ştii că totul se va stinge într-o bună zi.
- Da, ştiu. Cine zice că nu va fi asa?
- Tu, prostovane! Tu ai zis că avem toată energia care ne trebuie, pe vecie. Tu ai zis "pe vecie".
Fu rândul lui Adell să-I contrazică.
- Poate că-ntr-o bună zi vom putea reface totul, spuse el.
- Niciodată.
- De ce nu? Cândva...
- Niciodată.
- la-ntreabă-I pe Multivac.
- Intreabă-I tu. Punem prinsoare? Pe cinci dolari c-o să răspundă că nu se poate.
Adell era îndeajuns de cherchelit ca să încerce şi, în acelaşi timp, îndeajuns de treaz ca să poată formula o întrebare coerentă: "Va putea vreodată omenirea, fără să-şi cheltuiască toată energia, să readucă Soarele la splendoarea tinereţii sale, chiar după ce el a murit de bătrânete?"
Probabil că întrebarea putea fi formulată şi mai simplu: "Cum poate fi redusă masiv entropia Universului, pentru a reveni la nivelul iniţial?" Multivac încremeni şi amuţi. Pâlpâiturile lente ale ledurilor sale încetară, clicăiturile îndepărtate ale releelor nu se mai auziră.
Apoi, tocmai când tehnicienii, alarmaţi, simţeau că nu-şi mai pot reţine răsuflarea, imprimanta calculatorului învie brusc. Şase cuvinte fură tipărite: DATE INSUFICIENTE PENTRU UN RĂSPUNS CORECT.
- Pariul cade, şopti Lupov.
Plecară grăbiţi.
A doua zi dimineaţă, cu capetele pulsând dureros de mahmureală şi cu gurile îmbâcsite de alcool, cei doi uitaseră cu totul de incident.

***

Jerrodd, Jerrodine şi Jerrodette I şi II priveau imaginea înstelată care se modifica în videoplat, pe măsură ce trecerea prin hiperspaţiu se desfăsura pe durata ei atemporală. Brusc, pulberea scânteietoare de stele lăsă loc în centrul ecranului unui singur corp cosmic strălucitor.
- Ăsta-i X-23, rosti Jerrodd cu convingere. Mâinile sale subtiri i se încleştară strâns la spate şi încheieturile falangelor se albiră. Surioarele Jerrodette avuseseră parte de prima lor trecere prin
hiperspaţiu şi erau extrem de conştiente de senzaţia momentană de înăuntru-afară. Îşi înăbuşiră chicotelile şi se fugăriră nebuneşte în jurul mamei lor, intonând:
- Am ajuns la X-23, am ajuns la X-23, am ajuns...
- Linişte, copii! le potoli Jerrodine. Esti sigur, Jerrodd?
- Cum să nu fiu sigur? replică el privind în sus către proeminenţa metalică de pe plafon, care străbătea cabina pe toată lungimea ei, intrând printr-un perete şi dispărând în peretele opus. De fapt, parcurgea întreaga navă, de la un capăt la celălalt.
Jerrodd nu ştia mare lucru despre tubul gros de metal - doar că se numea Microvac şi că oricine dorea i putea pune întrebări. Chiar dacă nu-I întreba nimeni, el avea misiunea de a pilota nava spre destinaţia prestabilită, de a se alimenta cu energie de la diversele Staţii Energetice Subgalactice şi de a calcula ecuaţiile pentru salturile hiperspaţiale.
Jerrodd şi familia sa trebuiau doar să aştepte ajungerea la destinaţie, locuind în cabinele confortabile ale navei.
Odată, cineva ii spusese lui Jerrodd că terminaţia "ac" a lui Microvac ar fi fost acronimul pentru "analog computer" în engleza veche, dar bărbatul se afla pe punctul de a uita şi acest detaliu.
Privind videoplatul, ochii Jerrodinei se umeziră.
- Nu mă pot stăpâni, murmură ea. Mă simt ciudat să părăsesc Pământul pentru totdeauna.
- Nu înţeleg motivul! replică Jerrodd. Acolo nu aveam nimic, iar pe X-23 vom avea de toate. Nu vei fi singură. Nu vei fi un pionier al spaţiului. Pe planetă trăiesc deja peste un milion de oameni. Dumnezeule, stră-strănepoţii noştri vor căuta planete noi, pentru că X-23 va fi suprapopulată! - După o pauză, adăugă: Îti spun, după cum evoluează explozia demografică, avem mare noroc că zborul interstelar a fost pus la punct de calculatoare.
- Stiu, ştiu, încuviinţă femeia fără chef.
Jerrodette I interveni prompt.
- Microvacul nostru e cel mai bun Microvac din lume.
- Şi eu cred la fel, aprobă Jerrodd ciufulindu-i părul.
Era într-adevăr plăcut să ai Microvacul tău, iar Jerrodd era încântat că făcea parte din generaţia sa şi nu din alta. Pe vremea tinereţii tatălui său, singurele calculatoare erau nişte maşini imense, care acopereau sute de kilometri pătrati. Pe o planetă exista un singur calculator, care se numea chiar aşa - "Planetar AC". Timp de o mie de ani, crescuseră mereu în dimensiuni, pentru ca apoi, aproape peste noapte, tehnologia să se perfecţioneze. În locul tranzistoarelor, apăruseră valvele moleculare, astfel că până şi cel mai întins Planetar AC ocupa acum doar jumătate din volumul unei nave spaţiale.
Jerrodd simţi un fior de satisfacţie, aşa cum se petrecea ori de câte ori se gândea că propriul său Microvac era de nenumărate ori mai complex decât străvechiul şi primitivul Multivac, cel care îmblânzise primul Soarele, şi aproape la fel de complex ca Planetar AC-ul Pământului (cel mai mare dintre toate), care rezolvase primul problema călătoriei hiperspaţiale şi făcuse posibil zborul spre stele.
- Atâtea stele şi atâtea planete! suspină Jerrodine pierdută în propriile ei gânduri. Bănuiesc că familiile vor porni de-a pururi spre noi planete, aşa cum facem noi acum.
- Nu chiar de-a pururi, surâse Jerrodd. Într-o bună zi, totul va înceta, dar asta de-abia peste miliarde de ani. Peste multe miliarde de ani. Până şi stelele se sting, nu ştii? Entropia trebuie să crească.
- Ce-i aia entropie, tăticule? piui Jerrodette II.
- Entropia, dulceaţa mea, este un cuvânt care descrie cum se opreşte Universul. În cele din urmă, totul se opreşte, ştii, aşa cum s-a întâmplat cu roboţelul tău vorbitor.
- Dar nu poţi pune baterii noi, cum i-ai pus roboţelului?
- Bateriile sunt chiar stelele, scumpa mea. Dacă stelele se sting, nu mai există baterii.
Imediat, Jerrodette I începu să plângă:
- Nu le Iasa, tăticule! Nu lăsa stelele să se stingă!
- Uite ce-ai făcut! suieră Jerrodine nervoasă.
- De unde să fi ştiut c-o să se sperie? mormăi Jerrodd.
- Întreabă-I pe Microvac! se tângui Jerrodette I. Întreabă-I cum se aprind din nou stelele!
- Haide, fă-o! îl îmboldi Jerrodine. Aşa se vor linişti. Jerrodette II începuse şi ea să se smiorcăie. Jerrodd ridică din umeri.
- Gata, gata, scumpetelor! O să-I întreb pe Microvac ce trebuie făcut. Nu vă temeţi - el o să ne dea răspunsul.
ÎI întrebă pe Microvac şi adăugă iute:
- Răspuns imprimat.
Luând banda îngustă de celufilm, Jerrodd rosti vesel:
- Vedeţi, Microvac spune că se va îngriji de toate, când va veni clipa, aşa că nu trebuie să vă speriaţi.
- lar acum, copii, zise Jerrodine, e timpul să vă culcaţi. În [*****]ând vom ajunge în noul nostru cămin.
Înainte de a distruge celufilmul, Jerrodd reciti răspunsul lui Microvac: DATE INSUFICIENTE PENTRU UN RĂSPUNS CORECT. Ridică din nou din umeri şi privi pe videoplat. X-23 se apropia tot mai mult.

***

VJ-23X de Lameth privi în adâncurile întunecate ale hărţii galactice tridimensionale la scară mică şi spuse:
- Mă întreb dacă nu cumva e ridicol să fim atât de preocupaţi de această problemă...
MQ-17J de Nicron clătină din cap.
- Nu cred. Stii bine că, la actuala rată a expansiunii, galaxia se va popula în cinci ani.
Amândoi păreau a avea în jur de douăzeci de ani, erau înalti şi cu corpuri perfecte.
- Cu toate acestea, zise VJ-23X, ezit să înaintez Consiliului Galactic un raport pesimist.
- Eu nici nu mă gândesc la alt tip de raport. Pune-i niţel în mişcare. Trebuie să-i punem în mişcare.
VJ-23X suspină.
- Spaţiul este infinit. O sută de miliarde de galaxii aşteaptă să fie colonizate. Mai multe chiar!
- O sută de miliarde nu este un număr infinit şi, cu trecerea timpului, devine tot mai puţin infinit. Gândeşte-te! Acum douăzeci de mii de ani, omenirea a soluţionat problema utilizării energiei stelare, iar peste numai câteva secole a devenit posibilă călătoria interstelară. Omenirea a avut nevoie de un milion de ani ca să populeze o planetă micuţă, iar apoi doar de cincisprezece mii de ani ca să populeze restul galaxiei. Actualmente, populaţia se dublează la fiecare zece ani...
- Pentru asta, il întrerupse VJ-23X, putem mulţumi imortalităţii.
- Perfect. Imortalitatea există şi trebuie luată în seamă. Recunosc că ea are şi partea aceasta mai puţin convenabilă. Galactic AC ne-a rezolvat multe probleme dar, stopând îmbătrânirea şi desfiinţând moartea, a distrus toate celelalte soluţii pe care le găsise.
- Presupun, totuşi, că n-ai dori să renunţi la viată.
- Câtuşi de puţin, o lăsă mai moale MQ-17J. Nu încă. Nu sunt îndeajuns de bătrân. Tu câţi ani ai?
- Două sute douăzeci şi trei. Dar tu?
- N-am ajuns nici la două sute. Să revenim însă la ideea mea. Populaţia se dublează la fiecare zece ani. După ce vom umple galaxia aceasta, următoarea va fi populată în zece ani. Încă zece ani şi vom fi populat alte două. Peste un deceniu - patru. Într-o sută de ani, vom fi populat o mie de galaxii. Într-o mie de ani, un milion de galaxii. În zece mii de ani, întregul Univers cunoscut. Ce se va întâmpla după aceea?
- O problemă secundară, spuse VJ-23X, este cea a transportului. Mă întreb câte unităţi energetice solare vor fi necesare pentru a deplasa galaxii de indivizi dintr-o galaxie în următoarea?
- O întrebare foarte pertinentă. Deja, omenirea consumă anual două unităţi energetice solare.
- lar majoritatea energiei respective este pur şi simplu irosită. La urma urmelor, propria noastră galaxie emite anual o mie de unităţi energetice solare, dintre care noi utilizăm doar două.
- De acord, însă chiar şi cu o eficienţă de sută la sută, nu facem altceva decât să amănâm inevitabilul. Necesarul nostru energetic creste în progresie geometrică - chiar mai rapid decât populaţia. Vom epuiza energia înainte de a rămâne fără galaxii colonizabile. E o problemă interesantă. O problemă foarte interesantă.
- Va trebui să construim stele noi, din gazul interstelar.
- Sau din căldura disipată? întrebă ironic MQ-17J.
- Poate că există o modalitate de inversare a entropiei. Ar trebui să-I întrebăm pe Galactic AC.
VJ-23X nu vorbise cu toată seriozitatea, dar MQ-17J îşi scoase din buzunar contactorul AC şi-I aşeză pe masă.
- Sunt gata să-ntreb, spuse el. Este ceva cu care rasa umană va trebui să se confrunte într-o bună zi.
Privi încruntat micutul contactor AC. Era un cubuleţ cu latura de trei centimetri, conectat prin hiperspaţiu cu marele Galactic AC, care slujea întreaga omenire. Contactorul însuşi făcea parte din Galactic AC.
MQ-17J rămase câteva clipe pe gânduri, întrebându-se dacă într-o bună zi a vieţii sale nemuritoare avea să-I poată vedea Galactic AC. Acesta era de-a dreptul o planetă, una micuţă, o plasă de raze de fortă ce tineau materia, în interiorul căreia fluxuri de submezoni înlocuiseră primitivele valve moleculare. În ciuda funcţionării sale subeterice, Galactic AC avea un diametru de peste trei sute de metri.
- Poate entropia să fie inversată? întrebă brusc MO-17J în contactor.
VJ-23X îl privi surprins.
- Auzi... de fapt, n-am vrut cu adevărat să-ntrebi asta.
- De ce nu?
- Amândoi ştim că entropia nu poate fi inversată. Nu poţi să reclădeşti un copac ars din fumul şi cenuşa rămase.
- Aveţi copaci pe planeta ta?
Răspunsul lui Galactic AC ii făcu să tresară şi să păstreze tăcere. Vocea se auzi subtire şi melodioasă din contactor: DATE INSUFICIENTE PENTRU UN RASPUNS CORECT.
- Ai văzut? făcu VJ-23X.
Ca atare, cei doi reveniră la problema raportului pe care trebuiau să-I prezinte Consiliului Galactic.

***

Mintea lui Zee Prime cuprinse noua galaxie, prea puţin interesată de nenumăratele spirale de stele ce o alcătuiau. O galaxie pe care n-o mai văzuse până atunci. Avea oare să le vadă pe toate? Erau atât de multe, fiecare cu propria ei încărcătură umană... O încărcătură mai degrabă pasivă. Într-o măsură tot mai mare, adevărata esenţă a omului se afla aici, în spaţiu.
Minţi, nu corpuri! Corpurile nemuritoare rămâneau pe planete, menţinute vreme de eoni în anabioză. Uneori, ele erau trezite pentru a efectua activităţi fizice, dar asta se întâmpla tot mai rar. Puţini indivizi noi se năşteau ca să se alăture mulţimii incredibile, dar ce importanţă avea? În Univers, exista prea puţin loc pentru indivizi noi.
Zee Prime fu deşteptat din reverie, întâlnind tentaculele ceţoase ale altei minţi.
- Sunt Zee Prime, spuse el. Tu cine eşti?
- Sunt Dee Sub Wun. Din ce galaxie eşti?
- Noi îi spunem doar Galaxia. Dar tu din ce galaxie eşti?
- Şi noi o numim pe a noastră Galaxia. Toţi oamenii numesc galaxia lor pur şi simplu Galaxia şi atât. De ce nu?
- Aşa este. Toate galaxiile sunt la fel.
- Nu chiar toate. Rasa umană trebuie să fi pornit dintr-o galaxie anume. Aceea este diferită.
- Din care galaxie? întrebă Zee Prime.
- Nu stiu. Universal AC ar trebui să stie.
- Să-l întrebăm? Brusc, sunt curios.
Perceptiile lui Zee Prime se extinseră până ce galaxiile însele se reduseră şi deveniră o pulbere difuză pe un fundal mult mai măreţ. Sute de miliarde de galaxii, toate cu fiinţele lor nemuritoare, toate purtându-şi încărcăturile de inteligenţe cu minţi ce rătăceau liber prin spaţiu. Una singură dintre ele era fără pereche, fiind galaxia de obârşie a omului. În trecutul său neclar şi îndepărtat, ea cunoscuse o perioadă când fusese unica galaxie populată de oameni.
Zee Prime era extrem de curios să vadă galaxia aceea, aşa încât strigă:
- Universal AC! În care galaxie a apărut omenirea?
Universal AC îl auzi, deoarece pe fiecare planetă şi prin tot spaţiul avea receptori ce duceau prin hiperspaţiu către un punct necunoscut unde se afla el.
Zee Prime auzise de un singur om ale cărui gânduri răzbiseră în apropierea lui Universal AC, dar acesta nu zărise decât un glob strălucitor cu diametrul de jumătate de metru, aproape imposibil de privit direct.
- Dar cum este posibil ca Universal AC să fie atât de mic? întrebase Zee Prime.
- Cea mai mare parte a lui, venise răspunsul, se găseşte în hiperspatiu. Nu-mi pot imagina forma sub care există acolo.
Nimeni nu şi-o putea imagina, deoarece, Zee Prime stia prea bine, trecuse de mult ziua când Omul jucase vreun rol în construcţia unui Universal AC. Fiecare Universal AC îşi proiecta şi îşi construia succesorul. Fiecare, în decursul existenţei sale de peste un milion de ani, acumula datele necesare pentru a construi un succesor mai bun, mai complex, mai capabil, care avea să-i cuprindă bazele de date şi individualitatea.
Universal AC întrerupse gândurile rătăcitoare ale lui Zee Prime nu prin cuvinte, ci printr-o indicaţie. Mintea lui Zee Prime fu condusă în oceanul difuz de galaxii, dintre care una se mări treptat, arătându-şi stelele.
Un gând sosi de la o distantă infinită, dar perfect distinct: ACEASTA ESTE GALAXIA DE ORIGINE A OMULUI.
Era totuşi la fel cu oricare altă galaxie şi Zee Prime îşi tăinui dezamăgirea.
Dee Sub Wun, a cărui minte îl însoţise, vorbi pe neaşteptate:
- Şi care dintre stele este steaua de origine a Omului?
Universal AC răspunse: STEAUA DE ORIGINE A OMULUI A DEVENIT O NOVĂ. ACUM ESTE O PITICĂ ALBĂ.
- Oamenii de acolo au murit? întrebă Zee Prime, surprins şi aproape fără să se gândească.
Universal AC răspunse: ASA CUM SE ÎNTÂMPLĂ ÎN ASEMENEA CAZURI, O LUME NOUĂ A FOST CONSTRUITĂ DIN TIMP PENTRU CORPURILE LOR MATERIALE.
- Da, bineînţeles, zise Zee Prime, simţindu-se totuşi copleşit de o senzaţie de pierdere. Mintea lui întrerupse legătura cu galaxia de origine a Omului şi o lăsă să se retragă şi să se piardă printre punctuleţele difuze. Nu mai dorea s-o revadă.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Dee Sub Wun.
- Stelele mor. Steaua de origine a Omului este moartă.
- Toate trebuie să moară. De ce n-ar muri?
- Însă când toată energia va fi epuizată, corpurile noastre vor muri, şi noi o dată cu ele.
- Asta se va petrece peste miliarde de ani.
- Nu vreau să se întâmple nici chiar după miliarde de ani. Universal AC! Cum se poate opri moartea stelelor?
- Întrebi cum se poate inversa entropia, observă amuzat Dee Sub Wun.
lar Universal AC răspunse: DATELE CONTINUĂ SĂ FlE INSUFICIENTE PENTRU UN RĂSPUNS CORECT.
Gândurile lui Zee Prime reveniră spre propria sa galaxie. EI nu se mai gândi la Dee Sub Wun, al cărui trup se putea afla într-o galaxie situată la o depărtare de un trilion de ani-lumină sau pe planeta vecină. Nu era important.
Nefericit, Zee Prime începu să colecteze hidrogen interstelar, cu care să-şi construiască propria lui steluţă. Dacă stelele trebuiau să moară într-o bună zi, cel puţin câteva mai puteau fi construite.

***

Omul se gândi cu sine, deoarece, într-un fel, mental, Omul era unul singur. Era alcătuit dintr-un trilion de trilioane de trilioane de corpuri nemuritoare, fiecare având locul său, odihnindu-se liniştit şi neafectat de scurgerea timpului, îngrijit de roboţi perfecţi, la fel de neafectaţi de scurgerea timpului, în vreme ce minţile tuturor corpurilor se contopeau liber între ele.
Omul rosti:
- Universul este pe moarte.
Omul privi galaxiile tot mai puţin luminoase. Stelele gigant, risipitoarele, dispăruseră demult, în distanţa celui mai îndepărtat trecut. Acum, aproape toate stelele erau pitice albe, murind treptat.
Din praful interstelar fuseseră construite stele noi, unele prin procese naturale, altele de Om însuşi, dar şi acelea piereau. Piticele albe puteau fi contopite, pentru ca din giganticele forţe eliberate în felul acela să se obţină alte stele, dar dintr-o mie de pitice albe se putea clădi o singură stea, care avea să piară de asemenea.
Omul rosti:
- Grijuliu gospodărită, sub îndrumarea lui Cosmic AC, energia care a mai rămas în tot Universul va dura câteva miliarde de ani.
- Chiar şi aşa, spuse Omul, în cele din urmă tot se va şfârşi. Oricât de atent ar fi gospodărită, oricât de eficient ar fi exploatată, energia consumată este pierdută şi nu poate fi recreată. Entropia trebuie să crească permanent spre valoarea maximă.
- Entropia nu poate fi inversată? întrebă Omul. Să-I întrebăm pe Cosmic AC.
Cosmic AC îi înconjura, dar nu în spaţiu. În spaţiu, nu se găsea nici măcar un crâmpei din el. Se afla în hiperspaţiu şi era alcătuit din ceva ce nu era nici materie, dar nici energie. Problema dimensiunilor şi naturii sale nu mai aveau deja nici un înţeles în termeni familiari Omului.
- Cosmic AC, spuse Omul, cum poate fi inversată entropia? Cosmic AC răspunse: DATELE CONTINUĂ SĂ FIE INSUFICIENTE PENTRU UN RASPUNS CORECT.
Omul spuse:
- Adună date suplimentare.
Cosmic AC răspunse: O VOI FACE. O FAC DE O SUTĂ DE MILIARDE DE ANI. ACEASTĂ ÎNTREBARE NE-A FOST PUSĂ DE MULTE ORI PREDECESORILOR MEI ŞI MIE. TOATE DATELE PE CARE LE DETIN RĂMÂN INSUFICIENTE.
- Va exista un moment, întrebă Omul, când datele vor fi suficiente, sau problema este insolvabilă în toate circumstanţele imaginabile?
Cosmic AC răspunse: NICI O PROBLEMĂ NU ESTE INSOLVABILĂ ÎN TOATE CIRCUMSTAN-ŢELE IMAGINABILE.
- Când vei deţine suficiente date ca să răspunzi la întrebare? întrebă din nou Omul.
Cosmic AC răspunse: DATELE CONTINUĂ SĂ FIE INSUFICIENTE PENTRU UN RĂSPUNS CORECT.
- Vei continua să lucrezi la problema aceasta? insistă Omul.
DA, răspunse Cosmic AC.
- Vom aştepta, spuse Omul.

***

Stelele şi galaxiile muriră şi se stinseră, iar spaţiul se întunecă, după zece trilioane de ani de secătuire a energiilor.
Unul câte unul, Omul se contopi cu AC, fiecare corp material pierzându-şi identitatea mentală într-o modalitate care, cumva, nu însemna o pierdere, ci un câştig.
Ultima minte a Omului se opri înainte de fuziune, privind un spaţiu care nu mai conţinea decât resturile ultimei stele negre şi o materie incredibil de rarefiată, agitată aleatoriu de rămăşiţele căldurii ce cobora, asimptotic, spre zero absolut.
- AC, întrebă Omul, acesta este sfârşitul? Haosul acesta nu poate fi inversat, pentru a recrea Universul? N-ar fi cu putinţă?
AC răspunse: DATELE CONTINUĂ SĂ FIE INSUFICIENTE PENTRU UN RĂSPUNS CORECT.
Ultima minte a Omului se contopi şi doar AC există - iar asta în hiperspaţiu.

***

Materia şi energia se sfârşiseră, iar o dată cu ele spaţiul şi timpul. Chiar şi AC exista numai pentru acea ultimă întrebare, la care nu găsise încă răspuns, din clipa când, cu zece trilioane de ani în urmă, un tehnician pe jumătate beat o adresase unui calculator care, prin comparaţie cu AC, se găsea cu mult mai departe decât fusese omul faţă de Om.
Răspunsese la toate celelalte întrebări, dar până nu găsea răspuns şi la această ultimă întrebare, AC nu-şi putea elibera conştiinţa. Strânsese toate datele ce puteau fi strânse. Nu mai exista nimic care să fie adunat.
Însă datele colectate trebuiau acum corelate şi combinate în toate relaţiile posibile.
În acest scop, fu cheltuit un timp atemporal.
lar AC află cum anume putea să inverseze direcţia entropiei.
Nu exista însă nici un om căruia AC să-i ofere răspunsul la ultima întrebare. Aspectul respectiv era lipsit de importanţă. Se demonstrase că răspunsul avea să rezolve şi problema aceasta.
Vreme de alt timp atemporal, AC se gândi care ar fi fost modalitatea optimă de acţiune. Cu atenţie, organiză programul.
Conştiinţa lui AC cuprinse tot ceea ce fusese cândva un Univers şi reflectă la ceea ce acum era Haos. Trebuia să acţioneze pas cu pas.

Şi AC spuse: "SĂ FIE LUMINĂ!"
Şi se făcu lumină...

END

14.08.2007

Presupunând că Adevărul e o femeie, nu-i oare întemeiată bănuiala că toţi filozofii, în măsura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea puţin la femei? Că gravitatea înspăimântătoare şi insistenţa neîndemânatică pe care au manifestat-o până acum în urmărirea Adevărului au fost mijloace stângace şi necuviincioase pentru a cuceri o femeie? Cert este că Adevărul nu s-a lăsat cucerit.

Voinţa de adevăr, ce de probleme ne-a pus această voinţă de adevăr! Ce probleme ciudate, răutăcioase, dubioase! Povestea e lungă, - şi, totuşi, pare să fi început chiar acum. Ce-i de mirare dacă devenim în cele din urmă neîncrezători, ne pierdem răbdarea şi ne întoarcem din drum? ... Ce anume din noi năzuieşte de fapt la „adevăr“? ... Presupunând că noi vrem cu adevarat adevărul.

De ce nu mai degrabă neadevărul? Sau incertitudinea? Sau chiar neştiin