Ca tot vine Valentine’s Day m-am gandit sa facem si noi un topic mai siropos si sa ne asternem aici povestile de dragoste. Trecute, prezente sau viitoare. Cine stie, poate la final turnam vreo 2 episoade de telenovela... O sa incep eu:

Era pe 14 aprilie 1995, implineam 16 ani. Eram de doar cateva ore si pentru prima oara in viata mea in Italia, pentru prima oara la Venetia, oras la care am visat indelung pana sa ajung sa-l vad. Era inceputul unei foarte frumoase aventuri. Urma sa stau in Italia 2 ani, la Milano, cu o bursa in istoria culturii si civilizatiei italiene. Dar pentru ca era ziua mea colegii mei hotarasera sa ma serbeze in Piata San Marco.
Ne-am adunat toti la “Cafe Adriani” si imi cantau la multi ani cand de grupul nostru s-a apropiat un tip. Inalt, blond, cu cei mai frumosi ochi albastri pe care ii vazusem in viata mea. Un barbat cu adevarat frumos. Se apropiase de noi pentru ca auzise vorbindu-se romaneste. Era in vacanta cu parintii. I-am invitat si pe ei la o cafea si... cam atat. Ne-am despartit, aparent pentru totdeauna. Nu apucasem sa-l intreb nici cum il cheama, nici de unde e din Romania, nimic.
4 luni mai tarziu stateam in camping la Eforie Nord la coada la singura chiuveta functionala. Erau deja 15 persoane la coada pentru ca in fata de tot, un individ inalt, blond, cu ochi albastrii spala tacticos, foooarte tacticos, o pereche de adidasi. Eu, nervoasa din fire, ma duc si ma apuc sa-mi spal farfuriile peste adidasii lui. Nici nu m-am uitat la el. Cand dau sa plec (in aplauzele multimii), cineva ma trage de umar, ma lipeste de un zid si ma saruta. Brusc, fara preaviz. Era EL, tipul din Venezia... Asa a inceput poate cea mai frumoasa vacanta din viata mea....
M-am indragostit la modul absolut. Asa cum numai acea prima, unica si adolescentina iubire poate fi. M-am indragostit fara pic de ratiune si nu regret nici o secunda nimic din ce a fost. Din contra, sunt recunoscatoare pentru ca am avut aceasta sansa. Rational vorbind, pe noi ne desparteau multe, dar cine statea sa gandeasca atunci. El era mai mare decat mine cu 9 ani, in Romania locuia la 600 km departare de Bucuresti, era catolic, iar eu urma sa stau inca 2 ani in Italia. Dar cui ii pasa?
In toamna am plecat in Italia si ne-am iubit prin scrisori. La fiecare 2 saptamani faceam cumva sa ne vedem. Fie venea el la mine, fie veneam eu in tara. In Bosnia era razboi iar eu nu primisem viza sa tranzitez Austria, asa ca mergeam cu autocarul prin zona de razboi. De multe ori parintii mei nu stiau ca eu vin in tara. Pentru ca eu nu veneam la Bucuresti, ma duceam direct la el... Petreceam cateva ore, maxim un week-end impreuna si asta era tot ce conta. Visam impreuna la cum vom fi noi peste zeci de ani, alegeam numele copiilor nostrii. De cateva ori am fugit la mare, de alte cateva ori am mers la Roma. Ne-am casatorit cu marea la Venetia de Carnaval, ne-am rugat mereu in Domul din Milano sa ne fie bine impreuna, ne-am ascuns in Grota Albastra din Sardenia si ne-am jurat ca ne vom iubi mereu.
Dar un prieten binevoitor i-a informat pe parintii nostrii. Si pe ai mei, si pe ai lui, asa ca am fost urgent convocata acasa. Evident, parintii nostrii nu erau de acord. Dar nici asta n-a contat, am continuat sa ne vedem pe ascuns pana in 1997 cand eu m-am intors acasa definitiv. M-am angajat, m-am dus la facultate si am crezut ca nimic nu ne va opri sa fim impreuna. El isi cumparase un apartament in Bucuresti ca sa ne putem muta acolo. Era dispus sa isi vanda afacerile din orasul lui si sa se mute cu mine.
Dar deja nu imi mai puteam permite sa fiu inconstienta. M-am temut ca daca ne vom rupe de familii nu vom fi fericiti, ca el va suferi mult in Bucuresti si ca un astfel de sacrificiu e prea mare.
Ne-am despartit de comun acord, constienti fiind ca inca ne iubim. A fost o despartire rationala, fara vreun repros. Am facut ce am considerat ca e mai bine. Dar despartirea aia mi-a lasat un nod in gat. Mereu ma intreb ce-ar fi fost daca.... De atunci ne vedem de cate ori avem ocazia, tremuram inca de emotie de cate ori ne imbratisam dar... fiecare are deja viata lui. Nu-mi permit sa-l sun vreodata, nu-si permite sa ma sune, dar recunosc ca inca ma mai gandesc la el.

Am sa-mi postez si eu aici ceea ce am crezut ca se va termina cu bine.. din paacte nu am sa o scriu aici, o am deja scrisa pe un alt site de dragoste, asa ca am sa dau doar un link, ptr k eu nu o pot reciti, iar finalul nu este asa cum am sperat...
http://www.dindragoste.ro/povesti-de-drago...la-distanta.php

Pe Paul l-am intalnit prima oara la revelionul 2001-2002 la niste prieteni de-ai fostului prieten. Tin minte si acum ca statea pe un fotoliu impreuna cu prietenul. Nu puteam sa nu remarc faptul ca are parul lung, poate mai lung ca al meu si barba , ca este imbracat destul de aiurea, si are un fel de a se purta care imi provoca mai mult antipatie decat orice altceva.
Dar, cum nu era loc altundeva ne-am asezat langa Paul si prietenii lui , toti baieti , care au prins orice ocazie sa faca misto de fusta mea mult prea mini si sa caute orice ocazie sa intre in vorba cu mine si cu fostul. Al meu era cu muzica, asa ca era mai mult plecat de langa mine… asa ca din lipsa de alti parteneri de vorba am fost nevoita sa conversez cu Paul.
Dupa prima impresie extrem de proasta am fost nevoita sa recunosc ca tipul are umor si e foarte inteligent. Dupa primele glume, dupa sampania de la miezul noptii, dupa nspe dansuri cu prietenul de atunci m-am destins, am intrat in atmosfera petrecerii, la insistentele fostului am dansat si glumit cu prietenii lui, si... asa s-a ajuns la prima bataie cu perne dintre mine si Paul.
Nu stiu, chiar nu stiu cum s-a intamplat. Primul lucru pe care l-am observat a fost faptul, ca se uita la mine cand credea ca nu il vad. Chiar nu ma interesa la momentul respectiv, imi suradea doar idea ca cineva ma place si ca inca sunt atractiva, ca si femeie.
Si acum tin minte ca am plecat de la Revelion mai multi deodata, printre care si Paul, iar la despartire s-a intors spre mine si s-a uitat la mine lung, ca si cum ar fi vrut sa isi imprime in minte chipul meu de atunci. M-a cutremurat privirea aceea si m-a urmarit luni intregi, seri si seri la rand…
A urmat cea mai groaznica si rusinoasa perioada din viata mea.
Relatia mea cu prietenul de atunci a continuat inca doi ani. Il iubeam mai mult ca pe un frate si prindeam orice ocazie sa vorbesc cu el despre Paul; stia ca imi place de Paul, dar, cum i-am spus absolut tot ce gandeam nu isi facea probleme cum ca ar fi ceva serios. Pe Paul il vedeam in we cand ieseam cu gasca la un bar. Dupa interesul aratat de el in noaptea de Revelion, in urmatoarele ocazii, ori de cate ori il vedeam nici macar nu se uita la mine. Era rece, iar daca incercam sa intru in vorba cu el era aproape dusmanos. Am ajuns sa traiesc pentru weekenduri cand aveam macar ocazia sa-l vad. Asa am trait doi ani… Am trait plina de remuscari si de indoieli. Nu stiam ce sa fac, cum sa-mi continui viata, ce sa aleg: *o relatie calduta in care ar fi urmat o casatorie, copii si o situatie financiara mai mult decat buna,( dar lipsita de iubirea acea nebuna de care imi era mie dor) sau *sa fiu libera si sa ma las in voia sentimentelor, sa risc totul pentru un baiat cu parul lung, cu barba, despre care nu stiam mare lucru, dar si ce stiam despre el nu ma atragea deloc… Am devenit din ce in ce mai posomorata, am slabit enorm, dar am decis sa imi continui relatia cu fostul doar pentru ca imi era bine asa, pentru ca parintii mei il placeau, si pentru ca asa aveam ocazia sa il vad din cand in cand pe Paul .
Mi-am zis ca o intalnire face-to-face intre mine si Paul m-ar face sa vad mai clar lucrurile si sa imi dau seama ca relatia asta nu are nici un viitor. In doi ani am avut 3 ocazii in care ne-am intalnit din pura greseala pe strada, iar eu, cu inima stransa l-am invitat la suc. De aceste 3 ori a acceptat sa stea de vorba cu mine, dar au fost cateva ocazii rusinoase cand mi-a spus verde-n fata ca nu are timp de mine . Cele 3 intalniri nu mi-au schimbat sentimentele… Din contra: m-au facut si mai apatica, si am avut momente cand chiar nu stiam cum sa ies din situatia asta. Am avut nenumarate despartiri cu fostul, eu nu mai vroiam nimic de la el, el nu vroia sa ma lase...
Tin minte ca la revelionul din anul urmator Paul m-a cerut la dans. Au fost trei minute in care imi venea sa rad, sa plang de bucurie si de emotie. M-a emotionat faptul ca simteam cum ii tremura mainile de emotie si cum ma strange cu o fata serioasa, fara sa-i pese de privirea iscoditoare a fostului. Asta a fost singura ocazie cand am dansat cu el.
Scaparea a venit in noiembrie 2003 cand am plecat in State. Inainte sa plec in America am facut tot posibilul sa il vad pe Paul macar inca o singura data. Ocazia mi-a suras cu aproximativ 2 saptamani inainte de pleca. Nu i-am spus ca plec in State, i-am spus doar ca daca are vreodata nevoie de orice, chiar si de bani ca sa isi poata implini visele sa apeleze la mine pt ca voi face tot posibilul sa il ajut. A fost emotionat, si nu intelegea de ce ii spun toate astea.
Apoi, peste doar 2 zile mi-a trimis un email in care imi spunea ca pentru el loialitatea fata de prietenul lui(si al meu) sunt pe primul loc si el nu va interveni in nici o relatie, si ca pentru el sunt doar prietena prietenului lui si ca asa este corect...
Chiar inainte sa plec am aflat de la amicii nostri comuni ca Paul a plecat din tara, a primit un job la cea mai mare companie din State si a plecat sa lucreze la filiala din Ungaria. Mie nici macar nu mi-a spus. Mi s-a rupt sufletul ca a plecat. L-am sunat dar a refuzat sa vorbeasca cu mine; a fost foarte scurt si distant ca de obicei.
Peste doar o saptamana am plecat si eu in State…
Apoi in State fostul a inceput sa imi scrie din ce in ce mai rar si eu am inceput sa-i scriu lui Paul . Nu am facut-o la modul insistent, dar totusi, am incercat sa mentin legatura cu el, iar el imi raspundea din ce in ce mai des. Ne-au trebuit trei luni sa recunoastem unul fata de celalalt ceea-ce simtim... Mi-a povestit cum au trecut cei doi ani pentru el, cum a trebuit sa se obisnuiasca cu gandul ca am prieten, si ca el nu are voie sa se uite la prietena altuia, ca ma privea cand nici nu imi dadeam seama, ca ma admira pentru faptul ca sunt tacuta si retrasa...
In vara anului 2004 a venit si mi-a facut o vizita de doua saptamani. A trecut pentru mine un ocean ca sa ma vada. Au fost cele mai frumoase momente din viata mea. Am descoperit cat de mult ne iubim si cat de mult ne potrivim si ne asemanam.
In toamna lui 2004 am venit acasa din state si ne-am mutat impreuna.
Recunosc ca inca ne iubim enorm, si inca imi mai tremura din cand in cand genunchii cand il vad ca ma asteapta. Inca imi mai aduc aminte de vremurile cand as fi dat orice ca sa il vad doar pentru o clipa si mi se taie respiratia cand stiu ca este al meu…

Hai sa incerc sa scriu si eu ca am promis. Deci, eu si sotul meu ne stim teoretic din clasa I, pt ca am mers la scoala de muzica impreuna; evident ca ne stiam doar din vedere si foarte vag. Practic, ne stim din clasa a IX-a, fiind la liceu in aceeasi clasa.
In primele saptamani din clasa a IX-a, dupa ce ne-am acomodat cu noii colegi, absolut fara sa imi placa de el, le-am luat pe cele 2 prietene ale mele care invatau la o clasa paralela si cu care ma stiam din clasa I si le-am adus la mine in clasa intr-o pauza si le-am zis "il vedeti pe tipul ala din prima banca de la geam? eu o sa fiu cu el in clasa a XII-a". Nu vroiam asta, nu imi placea de el, nu stiu nici in ziua de azi de ce am spus chestia aia atunci.
In fine, la scoala ca la scoala, ne intelegeam ok, el era mai multe cu fetele (noi fiind clasa de uman eram mai multe fete), era f volubil si ma enerva ca la mine venea cand avea nevoie de sfaturi, de teme, de o vorba buna, in schimb cu fetele usoare ale clasei (eu eram f cuminte, chiar tocilara) se hahaia toata ziua, se tinea in brate, etc.
In clasa a XI-a eu si colega mea de banca mai mergeam la filmari la ProTV, in public la emisiuni, mai faceam un ban, mai vedeam o vedeta, era fun. Si in '97 de Ziua Indragostitilor se filma videoclipul Loredanei "La femina" nu stiu daca vi-l aduceti aminte. Si trebuia sa venim fiecare cu perechea pt ca trebuia sa ne sarutam in videoclip. Si colega mea a zis ca ea nu merge fara mine si cum eu nu aveam prieten la vremea respectiva a inceput sa imi propuna variante de cine sa mearga cu mine, pana a ajuns la el. Eu ca nu, ca o fi, ca o pati, cum cu el, ca suntem prieteni, ca o sa stricam totul, etc. Ea nu si nu, i-a propus si el a acceptat. Am mers acolo, el in ziua aia si-a rupt mana si a venit la filmari cu ea in gips, va dati seama cum aratam! Ne-am sarutat, el a facut o smecherie, ca avea mana prinsa de gat cu un fular si a facut un intreg scenariu astfel incat ma tragea cu fularul si ne pupam si astfel ne-au bagat aia in videoclip (nu au aparut toti), ca am avut un moment artistic. Buun, nu s-a mai intamplat absolut nimic, eram prieteni ca deobicei, pana in clasa a XII-a cand, la balul de absolvire, spre dimineata, nu stiu cum am ajuns amandoi afara si ne-am sarutat. Tin minte si acum ca ma feream sa nu ne vada profa de romana, eu fiind f silitoare si constiincioasa mi se parea un capat de lume sa ma pup cu un baiat.
El in rest nu si-a schimbat atitudinea deloc, eram prieteni si atat. Dupa BAC am plecat cativa colegi la mare, i-am propus sa vina cu noi si nu a vrut (mi-a marturisit ulterior ca ii era rusine ca avea burta ), eu m-am cam suparat, dar ma rog....am trecut peste.
Am intrat la facultate, continuam sa vorbim la telefon, sa ne intalnim ca super buni prieteni, iar in anul I de facultate am mai avut niste tentative de a fi impreuna, dar el tot fugea, tot avea atitudinea aceea neimplicata, total distanta, de prieten si atat...intre timp l-am vazut cu o tipa in oras si l-am urmarit astfel incat sa para ca ne-am intalnit absolut intamplator (el sustine ca atunci nu eram impreuna si ca nu m-a inselat deci cu aia ) , tot continuam jocul asta de-a soarecele cu pisica. Asta pana cand prin primavara lui 2000 am fost cam o luna-doua mai serios impreuna si am ajuns si mai departe
Dar evident ca el s-a speriat si pe 31 mai (tin minte si acum, era o zi foarte frumoasa si brusc a inceput sa ploua cand ne-am intalnit) el mi-a spus ca ar vrea sa ne despartim, ca nu stie ce vrea, dar ca vrea sa ramanem prieteni ca pana atunci. Eu am avut o atitudine ranita dar demna, nu l-am rugat sa nu faca asta, nu i-am cerut explicatii, i-am respectat decizia (chestie care l-a cam socat), m-a dus acasa, iar pt ca la o sapt era ziua lui m-am hotarat sa fac ceva sa ii dau peste nas rau si sa il doara, dar nu in sens negativ. Stiam ca isi doreste f mult un CD si am cautat tot orasul CD-ul ala pana l-am gasit si de ziua lui l-am rugat sa treaca pe la mine si i-am dat CD-ul. S-a vazut ca nu se astepta si ca a fost o palma...ma rog...am trecut peste iar in vara lui 2000 mi-am facut un alt prieten, as putea spune o dragoste f mare dar f dureroasa si f tumultoasa. Era un om f violent, verbal (doar, pana la un moment dat) si in atitudini, f coleric, f gelos, dar avea ceva care ma tinea acolo, l-am iubit patimas, desi ma facea sa plang zilnic...ma adusese isterica, tremuram din orice, faceam crize de nebunie, luam calamnte, dar ma credeam fericita. In tot acest timp am tinut legatura ca prieteni cu actualul meu sot. La un moment dat in vara lui 2001 el a insitat f mult sa ne vedem, eu cu teama de nebunul nu am vrut, dar m-am lasat convinsa pana la urma si ne-am vazut. Mi-a spus ca a avut niste stari f ciudate in ultima vreme, ca si-a dat seama de lucrurile cu adevarat importante in viata si ca nu stie daca el este cel potrivit pt mine dar cu siguranta nici cel cu care eram nu era cel pt mine. Si mi-a propus sa fiu cu amandoi (am aflat ulterior ca a facut special ca sa ma enerveze, sa ma gandesc la el, sa il tin minte cu ceva, ca sa vedeti ce stratagema). Evident ca m-am enervat f tare, i-am spus ca nu ma cunoaste nici cat negru sub unghie, ca nu as putea fi cu 2 barbati odata, ca ce femeie ma crede, etc. O perioada nu am vrut sa mai vorbesc cu el, ii raspundeam urat la sms-uri, pana cand mi-a trecut si am reluat convorbirile telefonice ca prieteni. Vorbeam f rar, dar cand vorbeam vorbeam cate doua ore si pur si simplu ne povesteam ce am mai facut, vrute si nevrute, discutii neutre, nimeni nu mai aducea vorba de ce fusese, eram doar buni prieteni si atat.
Relatia mea intre timp se deteriora tot mai tare, pana cand a fost un scandal prea mare si prea dureros sa povestesc acum, care s-a terminat f urat intr- seara de aprilie 2002 cu 2 palme care mi-au dat sangele pe nas, mi-au invinetit un ochi si mi-au determinat o strambatura la nas, pe care o mai am si acum (un fel de deviatie de sept, pe care nu o aveam inainte, dar acum m-am obisnuit cu ea si nu mai vreau sa o indrept). Va dati seama mama saraca cum a fost, ea si asa era cu nervii la pamant cand vedea cat ma chinui in relatia aia, a venit si m-a luat din parc, m-a dus la spital desi nu aveam nimic dar se speriase, etc.
Eram terminata psihic, nu imi mai doream nimic, simteam cum ma sfasii de durere, am slabit enorm in perioada aceea, aratam ca un cadavru, cu ochii pierduti in fundul capului, cu privirea aiurea...Exact a doua zi de la incident (era sambata) primesc un telefon de la actualul sot (nu mai vorbisem de f mult timp), care imi spune pur si simplu "eu vreau sa te vad astazi, asta simt, ca trebuie sa te vad". Dupa indelungi insistente (eram cu un ochi colorat in toate felurile), m-am machiat si am iesit cu el in parc, ne-am plimbat si i-am povestit totul. Apoi el a plecat o luna in Italia, ma suna mereu, mi-a trimis o vedere cu un text f frumos, etc. In acelasi timp si fostul ma agasa cu telefoane, ba ma insulta, ba ma implora sa il iert, a fost o luna de cosmar, in care numai rusinea de mama si faptul ca sotul ma tot suna si ma sprijinea m-au facut sa nu ma intorc la fostul, pt ca sunt convinsa ca in iubirea mea oarba si cretina l-as fi iertat si ma vedeati acum la Stirile de la ora 5 ...
In fine, sotul meu a fost cel mai rabdator om de pe plantea, m-a luat usor, a stat sa plang pe umarul lui de fiecare data cand imi aduceam aminte de diverse lucruri, m-a inteles, m-a intors din drum cand am vrut sa renunt la inceputul nostru de relatie, pt ca simteam ca nu mai vreau nici un barbat in viata mea, m-a luat cu binisorul, cu flori, cu discutii interminabile si declaratii induiosatoare noaptea in masina, dans pe strada, plecat pe fuga la mare (eu in masina boceam cand treceam prin Eforie ca acolo fusesem cu fostul si el tacea si ma lasa in pace),ce mai, a fost extraordinar, m-a suportat si nu a renuntat sa lupte cu mine ca sa imi castige inima. Si pana la urma mi-a castigat-o si uite asa din iunie 2002 traim o poveste de dragoste frumoasa, din care nu a pierit romantismul si magia. Simt ca desi nu a fost o dragoste fulgeratoare ci mai degraba una construita si cladita frumos, el este jumatatea mea, sufletul meu pereche.
Este romantic (nu foarte des, dar "bine") si inventiv, stie mereu sa ma suprinda si desi are multe defecte compenseaza prin multa rabdare si intelegere si prin multa iubire.
Iar perioada de anul trecut cand am fost despartiti trei luni ne-a intarit si mai mult si ne-a determinat sa ne unim destinele pt totdeauna....

Totul a inceput acum 6 ani...era ziua femeii 8 Martie 2001...tare singura ma simteam in acea perioada...multe dintre prietenele mele aveau o relatie stabila, eu nu puteam, nu vroiam sa-mi aleg pe oricine, persoanele care ma curtau parca nu aveau nici un fel de farmec, cel putin pentru mine, nu stiau ce-i aia o floare....
Iesisem de la facultate si am plecat sa-i ofer un buchet de flori unei prietene redactor la ziarul local. Tin sa precizez ca frecventam o gasculita care se intrunea duminica la ziar si care avea ca punct comun prietena respectiva care ne raspundea la mesajele de suflet prin intermediul rubricii "tranzit prin adolescenta".
Prima data am remarcat la actualul meu sot parpalacul de ploaie de armata si stilul inconfundabil de om rezervat. el era cu un prieten comun din Tranzit la redactie. am plecat apoi toti 3 spre casa, ne-am plimbat destul de mult si am putut sa-mi fac o idee despre cum gandea, barbatul asta ma atragea intr-un mod inexplicabil prin inteligenta lui si pentru ca mi s-a parut un pic artist in felul lui de a vorbi...ne-am despartit in seara aia, desi as fi vrut sa-l ascult la nesfarsit.
Duminica urmatoare tin minte ca a venit si el in tranzit si mi-a placut ca mi-a facut cu ochiul ....au urmat alte duminici, cand nu aparea ma simteam agitata, cand a aparut cu o femeie foarte frumoasa la brat am zis ca gata, nu am nici o sansa, eu nefiind foarte atractiva fizic.
Si tot asa s-au scurs cateva saptamani. venise si Pastele, tin minte ca m-am imbatat in noaptea aia, singura data de altfel Eram un grup de 7-8 persoane de inviere, eu cu cineva, dar nu eram impreuna, el apucase de mana o prietena ....am zis ca il pierd definitiv si ma pune sa beau 2 cani de vin fiert de ciuda . celelalte persoane care nu s-au oprit la prima cana aveau antrenament, dar eu ma ametisem rau, ca-mi juca imaginea
Pe 22 aprilie 2001, fiind frumoas afara am fost impreuna cu gasca la padure. eu credeam ca tentativele mele de a-l cuceri ( o scrisoare adresata unui prieten dar inmanata lui in care era strecurat intamplator numarul meu de telefon, tot felul de tertipuri femeiesti) au dat gres, dar n-a fost asa....la padure a inceput sa ma hraneasca cu furculita lui, stiu ca vroiam sa nu se mai termine ziua asa de bine m-am simtit si cand sa facem o poza cineva a spus: "o fotografie pentru eternitate".
Au urmat multe luni incendiare, plimbari pe la vernisaje, pe faleza, la plaja, la prieteni si ne vedeam macar un sfert de ora pe zi, chiar daca eram in sesiune. intr-o zi tin minte ca ma sunase si eu ii analizam scrisul (grafologie) si el facea acelasi lucru de partea cealalta ...scrisori peste scrisori...frumos tare ...pe 21 septembrie 2002 ne-am casatorit si din 4 decembrie 2005 avem o minunata fetita, lumina noastra.
Privind in urma, chiar daca unele lucruri s-au mai schimbat, nu cred ca mi se potriveste un alt barbat mai mult, e genul de persoana care te tine un pic in sah, in sensul ca ar fi oricand gata sa o ia de la capat de unul singur, cel putin eu asa simt....masochista mica ce sunt ...si chestia asta are un rol constructiv...asa ca trebuie sa fie un semn ca l-am intalnit pe 8 Martie....mi s-a oferit cadou un barbat, un sot, un tata pentru copilul meu ...sa dea Dumnezeu sa imbatranim impreuna .

De Antoniu al meu m-am indragostit in clasa a noua.El nu prea avea ochi pentru mine.Problema e ca el era cam speriat,cuminte iar eu mai dezinvolta.
M-am chinuit mult timp, pana cand in sfarsit am zis ca nu-l mai vreau.Ca daca el nu ma vrea,eu nu-l vreau nici atat.Si soarta face ,ca intr-a 12 sa nimerim la acelasi profesor de matematica la meditatii.Din tot orasul numai pe ala l-a gasit.Si mergeam impreuna.El avea masina, stateam in acelasi cartier, si ma lua si pe mine.La inceput drumurile erau strict acasa-meditatii-acasa.Dar dupa cateva luni,mi-a zis ca sa ne plimbam prin parc.Hoooopa,prin PARC
Eu aveam prieten de un an deja,deci imi luasem gandul de la el.Si tot povestind asa, imi spune ca prietenul meu cel mai bun (care stia ca sunt indragostita de el) ii spunea tot felul de prostii despre mine lui Antoniu.Normal ca m-am infuriat taaaare.Deci de aia n-aveam eu acces la el.Prietenul meu cel mai bun s-a justificat zicand ca lui ii placea de mine,si cum sa-mi placa mie de altul.Asa ca a "aranjat" putin lucrurile.
Si de aici a pornit totul pe bune.El s-a indragostit de mine cand a realizat ca nu sunt asa cum i se povestea, eu aveam prieten,s-au complicat lucrurile,chiar in luna cu bacul,dar au trecut toate.Si inca mult mai multe si mai rele.Dar am ajuns aici.

Cum sa incep?Povestea e lunga si desi e relativ noua isi are radacinile intr-o alta poveste ce se intampla cu 15 ani in urma.
Am cunoscut un "el",intr-o imprejurare banala.Era un "el" intr-o uniforma militara."Nu va suparati,dar am senzatia ca ne-am mai cunoscut".."Va inselati" i-am raspuns scurt si cu ceva suficienta,pentru ca era un text prea "fumat" de agatat.S-a retras,dar a revenit zi de zi in baruletul in care lucram.In fiecare zi cu un carton de prajituri(EL e autorul moral am kg mele...ar trebui sa ii cer daune !!!).A venit ziua in care era liber si m-a invitat in oras.Trebuia sa ma ia de la serviciu.Am tremurat de emotii toata ziua pentru ca il vazusem mereu in uniforma si acum ar fi fost prima data cand venea in civil.
In tineretele mele eram ceva cam snoaba,deci teama mea se traducea in "daca o fi vreun petecit,sau cine stie ce haine ponosite ,de imi va fi rusine sa ies cu el.Bine macar ca e noapte si nu se observa."
A venit si pana in ultimul moment am stat cu spatele la usa,ca sa aman cat mai mult deceptia.M-am intors cu incetinitorul:l-am masurat de la varful pantofilor si pana la varful parului.Era un barbat inalt,bine facut.Pantofii luceau de lustruiti,pantalonii cu o dunga impecabila,camasa alba se vedea de sub sahariana de blug(se purtau atunci) si un fular alb,apoi veneau la rand zambetul lui ce denota siguranta de sine si ochii albastri.Acum ma intrebam daca nu ii va fi lui rusine cu mine:)).In fine:baiatul era frumos,fata era frumoasa,povestea era superba,dar ca orice e frumos sau dulce,nu a durat....Am ramas in urma acestei relatii tanjind.Fiecare barbat din viata mea trecea prin sita comparatiei cu el si nici unul nu il egala.dupa un an am inceput o poveste calma,ce se construia zi de zi cu un alt baiat,care deja facea planuri sa rapeasca luna de pe cer sa mi-o ofere.Eu eram nebunatica,el serios,dar l-am schimbat:el ,seriosul era cel care cerea sarutari pe scara rulanta in magazine,in troleu,cel care percuta la fiecare nebunie a mea.Mi-a oferit totul...mi-a oferit chiar prima sansa sa fiu mama.Insa in acea perioada a fost sa fie sa il reantalnesc pe EL,pe preafrumosul-cel mai bine imbracat-cel mai cel...si atunci toata lumea mea s-a intors cu susul in jos.Nu imi ceruse nimic,nu mi-a cerut sa ma intorc la el...dar ati avut 20 de ani toti cei de aici si stiti de ce nebunie esti in stare la 20 de ani.
I-am spus celui cu care eram adevarul despre ce simteam.Eu n-am stiut sa ma prefac niciodata.Apoi s-a intamplat sa imi dau seama ca sunt gravida.I-am spus.Ii citeam speranta ca va fi bine totusi intre noi,in ochi,dar mi-a spus ca va fi cum voi alege eu.Am ales ,sub cel mai mizerabil pretext ,sa nu fac acel copil.Din acea zi ,in care copilul nostru nu a mai fost,totul a devenit cenusiu in viata mea si odata cu acel copil mi-am pierdut norocul.Povestea a mai continuat,dar nu a mai fost acea legatura fierbinte intre noi si s-a stins putin cate putin pana ne-am despartit.Ne-am reantalnit peste ani si eu gandeam iar el a pronuntat:"Cati ani ar fi avut copilul nostru?!"...Mi s-a strans inima si m-a durut...m-a durut fiindca eu am ales asa,nimeni nu ma fortase...Si cu cata inversunare am respins ideea de a avea acel copil...
Acum,dupa 15 ani de ratacire,de singuratate in adancul sufletului,iubesc din nou.Iubesc cu toata forta omului matur cu suflet de adolescent.Si sunt iubita cum nu am sperat ca voi mai avea sansa,sau ca mai merit.Mergem impreuna sa facem cafeaua,numai sa nu ne deslipim unul de celalalt cand suntem impreuna,si desi nu sunt fumatoare,merg si tremur in bucatarie langa el,cat fumeaza, numai sa ne tinem in brate,sa nu ne desparta nimeni.Si facem planuri "pentru urmatorii 99,9 ani,fiindca restul sunt pensie si nu se pune."(spune el,mamarutul)...si facem planuri ca iubirea noastra sa aiba rod cat mai curand.Dar am o samanta de frica adanc in suflet:Si daca Dumnezeu imi va refuza acum,ceea ce am refuzat eu odata.Daca nu voi mai primi Darul?!Sper doar sa imi dea a doua sansa.Nu fiindca o merit,doar sper ca ma va ierta ca pe fiul risipitor si ratacitor.