Salt la continut


Fotografie

Povestea lui Mos Nicolae


  • Please log in to reply
Nu exista raspunsuri

#1 lliliana

lliliana

    Koala

  • Membri
  • PipPipPipPipPipPipPipPipPip
  • 2005 Mesaje:
  • Din:Vest
  • Dispozitie:Ce anotimp e? Sunt confuza!
  • Sex:Feminin

Postat 06 December 2006 - 02:28 PM

In asteptarea Craciunului...


Povestea Sfantului Nicolae

In fiecare an, pe 6 Decembrie, crestinatatea sarbatoreste pe unul din cei mai insemnati sfinti ai ei. Ca semn al puterii si harului sau divin, in aceasta preafericita zi, o particica din moastele Sfantului Nicolae, anume chiar mana sa dreapta, daruita de voevodul Mihai Viteazul Bisericii „Sfantul Gheorghe-Nou” din Bucuresti, devine placut mirositoare si facatoare de minuni

Copilul batran

In cetatea Patara, din provincia Lichia, pe pamantul sfant al Cappadociei bizantine, vedea lumina zilei pruncul Nicolae, in cel de-al treilea veac al primului mileniu crestin, cand dreptcredinciosii inca traiau pe vremea prigoanei impotriva invataturilor lui Hristos.
Parintii sai, Teofan si Niona, l-au botezat cu acest nume ales, despre care „Patericul” spune ca se talcuieste „biruitor de popor”. In aceeasi perioada si in aceeasi provincie se nasteau alti doi straluciti teologi si parinti bisericesti, pomeniti cu cinste in calendarul ortodox: Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Ioan Gura de Aur. Toti trei, impreuna cu Sfintii Imparati Constantin cel Mare si mama sa, Elena, vor scoate crestinismul din catacombe la lumina zilei.
Traditia povesteste ca, la venirea pe lume a copilului Nicolae, trei stele mari ar fi stralucit cu neobisnuita putere pe cer, inchipuind semnul Preasfintei Treimi. De a doua zi, mama si tatal sau n-au mai cunoscut impreunarea trupeasca, dedicandu-si intreaga viata unicului lor fiu, incredintati ca nu este cu putinta a se mai naste in familia lor o odrasla la fel de dorita si de ocrotita de Dumnezeu. Primul semn al acestui adevar l-a aratat baiatul chiar de la cea dintai spalare, cand s-a ridicat in picioare din apa scaldatorii de lemn, uimindu-si peste masura parintii. Traditia bisericeasca istoriseste ca pruncul a supt numai de la sanul drept al mamei sale, pentru luare-aminte ca va fi pomenit in randul dreptilor, dar niciodata in zilele de miercuri si vineri de peste saptamana, ceea ce dovedea ca sfantul de mai tarziu avea sa fie un mare postitor, cum s-a si adeverit.
Pe masura ce crestea numarul anilor, sporeau cu repeziciune atat intelegerea, cat si obiceiurile cele bune ale baiatului, astfel incat, la varsta invataturii, Nicolae ajunsese „la multa si neobisnuita intelepciune”. Acelasi „Pateric” pomeneste cuvinte miraculoase de lauda pentru cresterea sfantului, inca inainte de a i se duce vestea in intreaga crestinatate. „Deci, facandu-se desavarsit in cuvantul invataturii, s-a aratat desavarsit si in lucrul vietii, caci se abatea de la prietenii desarte si de la vorbe nefolositoare, ferindu-se din calea femeilor si de petrecerea cea lumeasca. Mai intai copilul, mai apoi tanarul, imbunatatit si curat, ardea cu duhul si slujea Domnului cu frica, incat nu se vedea la dansul nici un fel de narav tineresc, ci numai obiceiurile omului batran. Caci, precum omul batran, daca are obiceiul celor tineri, este luat in ras, tot asa si tanarul, daca are naravul barbatului batran, se cinsteste de toti cu mirare, caci sunt nepotrivite tineretile pentru batranete, dar cinstite si frumoase sunt batranetile in tinerete...” Copilul batran devenea tanarul intelept si barbatul sfant!

Cele dintai minuni

Inca din primii ani ai indelungatei sale vieti, Nicolae s-a lasat cuprins de o mila pustiitoare fata de aproapele sau, fie copil, fie varstnic, fie pagan nebotezat, fie crestin. Sfanta traditie bisericeasca pomeneste ca, intr-o dimineata, plecand Nicolae in cetate, de mana cu mama sa, cei doi au nimerit intr-o imbulzeala de oameni, pe o straduta ingusta, podita cu piatra. Mama si fiul au descoperit cu tulburare ca o fetita cazuse pe fereastra si se zdrobise de caldaram. Chipul ei frumos si palid era brazdat de un fir de sange, ce se scurgea din coltul gurii. Alaturi, ingenuncheat, plangea amarnic tatal copilei, cuprins de o jale fara de margini. Pe neasteptate, micul Nicolae s-a aplecat asupra fetitei si a sarutat-o, sub privirile uimite ale celor adunati in jur. La putine clipe, copila a deschis ochii, clipind des, apoi s-a ridicat in capul oaselor, pe patul de piatra al strazii, sculandu-se din moarte, ca si cand s-ar fi trezit din somn. Multimea uluita a inceput sa strige, in timp ce Nicolae si-a luat mama de mana si s-a indepartat. Cand cei doi s-au apropiat de capatul strazii, fetita inviata i-a ajuns din urma, fugind dupa ei. Copila l-a imbratisat pe baiatul cel fermecat, sub privirile inlacrimate ale mamei. In doar cateva clipe, multimea s-a talazuit spre ei, in frunte cu tatal fetitei salvate. „Cine esti, ca sa-ti pot multumi?!”, a exclamat micuta, care nu mai avea nici o urma de lovire pe trup. „Nicolae este numele meu”, a raspuns copilul, „dar nu mie trebuie sa-mi multumesti, ci lui Dumnezeu, iar aceasta nu o poti face decat daca te botezi impreuna cu familia ta...” Tatal fetitei a jurat ca va face acest lucru chiar a doua zi. La putin timp dupa aceasta intamplare minunata, intr-o duminica, Nicolae si parintii sai au mers la singura biserica crestina ce exista in cetate pentru a participa la slujba. Dupa incheierea Liturghiei, la iesirea din lacasul sfant, cei trei au intalnit un alai de copii sarmani care se rugau de un negustor sa le dea de pomana cateva bomboane din cele pe care le transporta cu o caruta, spre a fi vandute la pravalia sa. Lipsa de milostivire a omului l-a induplecat pe tatal lui Nicolae sa-i plateasca o punga de bomboane, pe care a daruit-o copiilor. Dar dulciurile erau neindestulatoare si multi dintre sarmani au inceput sa planga cand au vazut ca lor nu le ramane nimic. Nicolae s-a intristat de mila lor. Dupa intoarcerea acasa, a ingenuncheat in fata icoanei Mantuitorului, in camera lui, si s-a rugat toata dupa-amiaza si seara, pana la culcare, cu lacrimile siroindu-i pe obraji, fara sa manance si fara a fi intrerupt de parinti. A doua zi, s-a intins vestea ca se petrecuse cea mai mare minune din istoria cetatii Patara. Dis-de-dimineata, in toate casele crestinilor, copiii isi aflasera incaltarile pline cu dulciuri si felii de cozonac!

Arhiereul

In primii ani ai adolescentei, unchiul lui Nicolae, care era episcop al locului, vazand sarguinta si credinta nepotului sau, l-a chemat pe calea preotiei. Parintii si-au dat binecuvantarea, iar fiul a plecat cu bucurie la invatatura celor bisericesti. Atata ravna si sfintenie vedea unchiul la nepot, incat, peste cativa ani, cand l-a hirotonisit preot, a tinut slujba in piata publica din cetate, dupa care a rostit o scurta cuvantare in fata oamenilor adunati acolo. Episcopul l-a daruit pe Nicolae multimilor, in haine preotesti, cu o urare impresionanta: „O, fericita este turma care se va invrednici a avea pe acest pastor!” Cu adevarat, ucenicul a pazit juramantul credintei, incepand pastorirea sufletelor ce le-a primit in grija, cu blandete si cu multa iubire. Au urmat anii cucernici in care sfantului i-a crescut vestea in intreaga Cappadocie, dupa cum „Patericul” scrie: „Multe, mari si preaslavite minuni a facut Sfantul Nicolae! Orbilor le-a dat vederea, surzilor le-a daruit auz, schiopilor - umblare, bolnavilor - tamaduire, saracilor - alinare, cu o putere intocmai cu cea a apostolilor...”
La moartea parintilor sai, care au trecut la cele vesnice in aceeasi zi, sfantului i-a ramas drept mostenire o mare avere, caci familia sa era instarita. Dar Nicolae, care ajunsese la rangul bisericesc de ierarh, a impartit toata agoniseala mostenita saracilor din cetate, dupa care a dat de stire credinciosilor ca va pleca intr-o lunga calatorie pe mare, la Locurile Sfinte. Nici ierarhul si nici credinciosii sai din cetatea Patara nu stiau ca nu se vor mai revedea vreodata... In calatoria ce a urmat, Sfantul Nicolae a savarsit una dintre cele mai mari minuni din indelungata sa viata. Inainte de a ajunge in portul Alexandria, corabia, in care se aflau mai multi oameni, a fost lovita de o puternica furtuna, cu vanturi naprasnice si valuri cat casa. In fata crestinilor inspaimantati, sfantul a ingenuncheat pe punte si s-a rugat, dupa care a vorbit cu glas tare stihiei. Spre uluirea celor de fata, furtuna s-a domolit, cum facuse altadata Insusi Mantuitorul Hristos!

Calea fara intoarcere

Ajuns cu bine la Ierusalim, dupa ce a traversat desertul Sinaiului, sfantul a urcat pe Golgota si a ingenuncheat, plangand la locul Rastignirii lui Iisus. Aici a avut o vedenie suprafireasca, pe care a povestit-o, mai tarziu, Sfantului Metodie, Patriarhul Constantinopolului, iar acesta a scris-o, pentru a ramane spre luare-aminte urmasilor. „Intr-o strafulgerare de lumina, Sfantul Nicolae a vazut aievea pe Mantuitorul nostru intru slava, stand aproape de dansul si dandu-i Sfanta Evanghelie, iar de partea cealalta a vazut pe Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, punand pe umerii sai omofor arhieresc. Atunci s-a auzit o voce ca de tunet, ce i-a spus asa: „Mergi inapoi in Lichia, dar calea ta este fara intoarcere, caci sufletele crestinilor din mitropolia Mira au ramas fara pastor. Acolo va fi sfarsitul zilelor tale!”„ Sfantul ierarh Nicolae a ascultat porunca si s-a intors in Cappadocia, calatorind tot pe mare, dar s-a oprit in cetatea Mirei. De cum a sosit acolo, s-a grabit la catedrala mitropolitana, pentru a aprinde o lumanare in semn de multumire Celui de Sus, ca l-a ajutat sa ajunga cu bine pe uscat. Cand a intrat in catedrala, un batran in straie preotesti i-a facut semn sa se apropie. „Care e numele tau, crestine?”, l-a intrebat acela. „Nicolae”, a raspuns sfantul. „Esti preot?”, l-a mai intrebat batranul. „Sunt ierarh din Patara, caci m-am nascut tot aici, in Lichia”. Atunci batranul s-a inchinat si l-a strans in brate pe sfant, cu ochii umeziti de lacrimi. Apoi a marturisit: „Laudat fie numele tau, Doamne, caci necunoscute si minunate sunt caile Tale! Bine ai venit, frate! Eu sunt Ghenadie, arhiereul soborului de preoti. Dupa moartea episcopului nostru, intregul sobor, ca si mine, te-a vazut venind in vis, iar o voce ne-a spus cum te cheama, ce rang preotesc ai si de unde esti. Aceeasi voce mi-a spus ca te voi intalni aici, in sfantul lacas. Te astept de aproape o luna, frate! Vino! Te asteapta si soborul sa te urcam in scaunul episcopal...”

Portretul unui sfant

In lungul sir al anilor ce au urmat, sfantul a mai facut multe si laudate minuni, ducandu-i-se vestea in toata lumea. In timpul Imparatilor Diocletian si Maximian, sfantul a fost chiar intemnitat, dar nu si-a pierdut niciodata curajul si credinta. Dupa aflarea Sfintei Cruci de catre mama sa, Elena, noul imparat Constantin cel Mare a daruit libertate crestinilor pentru totdeauna. El l-a scos din temnita pe Sfantul ierarh Nicolae si l-a chemat la Niceea, la cel dintai Sinod Ecumenic, unde s-a intalnit, pentru prima oara, cu Sfintii Parinti Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare, care i-au pastrat o amintire de nesters. Portretul pe care i l-a zugravit, in putine cuvinte, Sf. Ioan Gura de Aur, a ramas ca un testament pentru urmasi: „Fata lui blanda stralucea cu o putere mai presus de fire. Avea intelepciunea lui Moise, darzenia prorocului Ilie si credinta Sfantului Apostol Petru. Doar vederea lui aducea mult folos celor care priveau spre dansul. Iar cei care se atingeau de vesmintele sale aflau alinare pe loc, din orice obida, si se tamaduiau indata!”
La o varsta foarte inaintata, „marele placut al lui Dumnezeu” - asa cum il numeste „Patericul” - si-a savarsit cu bine vremelnica sa trecere pe acest pamant, mutandu-si sufletul la cele vesnice, in Imparatia Celui pe care L-a slujit ca un adevarat luptator neobosit. In a sasea zi a lunii decembrie, trupul sau a fost depus in catedrala mitropolitana din Mira Lichiei. „Atat de senin si luminos era chipul sau, incat parea ca doarme. Atat de mult mir placut mirositor izvorau vesmintele sale, incat crestinii il adunau in vase si il duceau acasa, unde ii vindecau pe cei bolnavi sau demonizati”, sta scris, spre pomenire, in „Viata celui intre sfinti, Parintele nostru, Sfantul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, Facatorul de Minuni”.

Epilog

Sfantul nu a fost inmormantat niciodata, caci atat de mari se dovedeau sfintenia ramasitelor sale pamantesti si minunile pe care le savarseau, incat crestinii nici nu au indraznit sa-i ingroape trupul! La putin timp dupa incetarea sa din viata, Sfantul Ierarh Nicolae a fost canonizat, si astazi, dupa saisprezece veacuri, el este praznuit atat de Biserica Ortodoxa, cat si de cea Catolica. Din pacate, navalirile pagane de mai tarziu au profanat moastele sfantului, sfartecandu-i trupul. In anul 1600, Mihai Viteazul a primit in dar de la Cardinalul din Bari, cu doar cateva luni inainte de uciderea sa, mana dreapta a Sf. Nicolae. Domnitorul a daruit-o cu evlavie Bisericii „Sf. Gheorghe-Nou”, care, pe atunci, era cea mai mare manastire din targul Bucurestilor. De patru sute de ani, aceasta particica din moastele sfantului odihneste in acelasi loc, savarsind nenumarate minuni. Alte parti din nepretuitele moaste ale Sfantului Nicolae se afla risipite acum prin catedrale din Grecia, Italia si Franta, dar sufletul sau se roaga, in Imparatia lui Dumnezeu, pentru crestinii din intreaga lume.

MARIUS PETRESCU




0 useri citesc subiectul

0 membri, 0 vizitatori, 0 utilizatori anonimi